Sonet 66 – William Shakespeare

Sonet 66 – William Shakespeare

“Mă uit scârbit la tot şi-as vrea să mor

decît să-l văd slăvit pe ticălos

iar pe sărman de rîsul tuturor,

să văd tăgăduit pe credincios,

pe vrednicul de cinste, oropsit

şi pe femei batjocorite crunt,

pe cel făr’ de prihană, pedepsit

şi pe viteaz răpus de cel mărunt

şi artele sub pintenul despot,

să văd prostia doctor la deştepţi

şi adevărul “vorbă de netot”

şi strîmbul poruncindu-le la drepţi:

mă uit scîrbit la tot şi … Bun rămas!

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”

Advertisements

5 thoughts on “Sonet 66 – William Shakespeare

  1. Sonet – Shakespeare

    De ce-asculţi muzicile cu mîhnire?
    (Nu bat război plăcerile-ntre ele),
    de ce iubeşti ce ţi-i străin de fire
    sau ţi-s mai drage, patimile grele?

    Şi armonii ce-ţi par supărătoare,
    nuntite într-adins sunt numai semnul
    ce blînd te ceartă-n clipe solitare
    că nu încerci să le deprinzi desemnul.

    O strună-soţ şi-o strună-soaţă, iată
    cum se-nţeleg şi fără grai şi-s parcă
    bărbat, copil ori mamă îngrijată
    şi-un singur cîntec să înalţe-ncearcă:

    Vorbe-ntreite încercînd s-anime:
    “Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime”…

    ………..

    Iubirea? Ştie tot el Shakespeare unde, doar că am preferat să îţi las acest sonet. Să fie mai în acord cu ceea ce tu ai scris aici. Deşi, …ar mai fi ceva de spus…

    “Sonet – Shakespeare

    Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
    Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
    De-şi schimbă focul după celălalt,
    Fugară ca fugarul în neştire;
    O,nu ! iubirea-i far nezguduit
    Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
    O stea ce-ndrumă năvi necontenit
    Şi care nu se-ntîmplă să apună.
    Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
    O floare dată coasei ei ce-o curmă.
    Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
    Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
    Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
    Nimic n-am scris , şi nimeni n-a iubit”

    🙂 noapte bună…

  2. Îţi mai dau… 🙂

    Sonet XXXV

    Nu te jeli că trandafirul are
    Colţi lungi şi că-n adînc e lacul smead,
    Că norii stau ca umbrele în soare
    Şi-omizile pe frunze dulci mai cad.
    Greşeala mea – căci toţi greşim- e-aceea
    Ca-aprob excese-n irisul opac
    Şi mă corup şi eu pierzînd aleea,
    Că iert mai mult decît greşeşti şi tac.
    Cunosc tot jocul tău pe din-afară;
    Şi procuror şi victimă,-amîndoi
    Vom acuza şi vom pleda la bară,
    Căci între-amor şi ură e război.

    Complice sunt al celui care fură
    Stîngaci şi-mi dăruie peste măsură.

    ……

    Mai vrei? 🙂

  3. Zic că ai o deviaţie de caracter bacovianoeminescian şi devii shakesperian :))). Şi ştii ce mai zic? Citeşte prospectul ce mi l-ai oferit mie, numa pune Shakespeare în loc de Schiţe :P!

    Sonetul XXX – Shakespeare

    Când tainic sfat gândirile-mi trezesc
    Trecute lucruri înapoi rechem,
    Suspinul meu în lipsă-l risipesc,
    Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem.

    Îmi scald atunci un ochi, ce n-a mai plâns,
    Pentru prieteni dispăruţi în veci;
    Amorul năruit, în vorbe strâns,
    Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci.

    Atunci pot fi mâhnit de vechi mâhniri,
    Şi apăsat din chin în chin ascult
    Tot şirul vechilor nenorociri,
    Ce plată-mi cer cum o cereau demult.
    Gândindu-mă la tine de-ndrăznesc,
    Recapăt tot, durerile sfârşesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s