Adrian Mangu

blogger civic și literar

Eminescu – bolnav sau sacrificat?

leave a comment »

Eminescu – bolnav sau sacrificat?

Problematica propusă de N. Georgescu începe cu o analiză pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras “aura” de nebun şi persoană iresponsabilă psihic. Autorul observă în acest interviu o serie de inadvertenţe care, “ori reprezintă un lanţ nesfârşit de coincidenţe, ori e treabă serioasă, şi atunci e groasă de tot“.

Iată mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:

-Cum te cheamă?
-Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
-Ce ai de gând să faci când te vei face bine?
-Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.

Aceste 4 întrebări şi 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinţă. Fiind atenţionat asupra numerologiei masonice, autorul remarcă această numerologie în cadrul interogatoriului, mergând până la identificare. Numărând cuvintele, până la “ştiu 64 de limbi”, sunt exact 64 de cuvinte. Numărând cuvintele primului răspuns, remarcăm exact 33. La al doilea răspuns, dacă citim “nu-i” ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezultă 48. Al treilea răspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod, dacă adresantul uită să adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o dată în faţă. În cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite, după părerea autorului, încât este de presupus că acest text a fost cu migală prelucrat, având în vedere că, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de către masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoaştere specific francmasonice. Relaţiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivă dintre ele), apar două concluzii:

a) Eminescu a folosit limbajul masonic, şi atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.

Să pornim însă cu începutul, căutând a contura imaginea “omului” Eminescu, în totalitatea sa, şi să găsim astfel o cauză probabilă a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni până în ziua de astăzi.

Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice şi ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lăsat să se înţeleagă istoria literară tradiţională, realizând performanţe unice nu numai ca poet, ci revoluţionând chiar şi jurnalistica de idei politice şi sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).

El a transformat “Timpul” dintr-o publicaţie modestă de partid într-un ziar de audienţă naţională, conferindu-i o înaltă clasă jurnalistică. Deşi “Timpul” era o publicaţie a conservatorilor, Eminescu nu făcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere naţional care poartă amprenta excepţionalei sale gândiri.

N. Georgescu este de părere că Eminescu a pus capăt jurnalisticii de tip masonic, înconjurată de secrete şi parole, modă care proliferase din perioada paşoptistă. Jurnalistica lui redă demnitatea proprietăţii cuvântului, cristalizând totodată o doctrină naţională modernă, capabilă să oblăduiască aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi şi civilizaţii europene.

Theodor Codreanu îl consideră pe Eminescu întemeietorul doctrinei naţionale moderne, doctrină care din cauza “binevoitorilor” nu a ajuns să marcheze politica românească. (Th. Codreanu, op.cit., pag.

Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca şi pangermanismul, un spirit pur latin. El a înţeles că marea slăbiciune a istoriei noastre stă în discordie, încă din perioada vieneză încercând să împace societăţi studenţeşti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînţeles nici de contemporanii săi, nici de posteritatea critică.

A întemeiat “Societatea Carpaţii”, care avea ca scop unirea politică şi culturală a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina şi Basarabia, ajungând să numere peste 20000 membri gata oricând chiar de luptă armată.

Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp şi Titu Maiorescu) şi mai ales în liberali (I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportună a celor de la conducere.

Momentul “morţii civile” a lui Eminescu corespunde cu intenţia (realizată apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliată cu Austro-Ungaria, această politică necesitând tăcere totală în privinţa Ardealului. Lesne de închipuit că pentru omul “Societăţii Carpaţii” o asemenea tăcere era de neacceptat.

Despre cât de serioasă era problema ne spune reacţia Centriştilor la un discurs al lui Petre Grădişteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivităţi, discurs ce făcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grădişteanu trebuind să meargă personal să retracteze cele spuse. Acum este şi perioada când au loc unele schimbări conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datorită orientării sale politice, însăşi “Societatea Carpaţii” urmând să fie desfiinţată la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lăsat în pace.

P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notă lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Remarcăm că singurii martori ai “nebuniei” lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rică Venturiano din piesa lui Caragiale) şi d-na Szoke (Soţia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.

Pe 28 iunie 1883, dată fatidică pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune să facă ceva cu Eminescu, că a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la “Societatea Carpaţii”, unde trebuia să se întâlnească cu un anume Simţion. Trebuie să amintim aici faptul că Eminescu era urmărit pas cu pas de către iscoadele austriece. Pe drum, “întâmplător” se întâlneşte cu Gr. Ventura, care-i propune o escală la baia Mitraşewski, aflată în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se după ajutor, spunând că Eminescu a înnebunit pe motiv că se aruncă în apă fierbinte. Apropiaţii poetului ştiau că acesta este adeptul băilor orientale, conform cărora, dacă te scufunzi într-o zi caniculară în apă fierbinte, suporţi mult mai uşor căldura. Dar iată că în noua conjunctură politică această practică devenise nebunie.

Uşa de la baie este dată în lături de către poliţiştii îndrumaţi de Ventura, şi cu toată împotrivirea lui Eminescu, i se pune cămaşa de forţă şi este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Şirianu, care se afla în zonă la momentul incidentului, îşi amintea: “Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă -Ajutor!“.

Acesta a fost complotul care a marcat începutul morţii civile a poetului, cunoscut fiind că în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viaţa politică. Suferinţele, după cum se va vedea, abia începuseră, cei ce l-au declarat nebun căutând acum să-i popularizeze “starea”.

Prima reacţie apare în “Românul” lui Rosetti la 1 iulie, unde ştirea îmbolnăvirii sale este publicată (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmează imediat răspunsul din “Timpul“, în care se anunţa înlocuirea celui “bolnav” din redacţie. Această grăbită destituire este anunţată prin 64 de cuvinte, ambele anunţuri reprezentând de fapt parole masonice.

În perioada următoare Eminescu este trimis la Viena, unde rămâne până în februarie 1884, “propunându-i-se” apoi o călătorie în Italia, cu scopul de a fi ţinut cât mai departe de viaţa politică. În Italia, unul dintre însoţitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destăinuindu-i-se, îi mărturiseşte că avea misiunea ingrată de a-l convinge să se stabilească în orice oraş ar vrea, în afară de Bucureşti. Misiunea nu a reuşit, astfel încât boala poetului trebuia să continue, în ciuda mărturiilor unor contemporani: Al.Vlahuţă care l-a găsit în iulie 1884 “cu mintea întreagă” şi I. Slavici care-l aprecia ca pe un “om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit“.

În majoritatea caracterizărilor făcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmărindu-se a se dovedi faptul că în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmaţie cu totul falsă), momentele de luciditate dovedite în această perioadă fiind de neînţeles pentru aceşti critici. Domniile lor nu ţin cont însă de faptul că în buzunarul de la haina în care a părăsit această lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile “Viaţa” şi “Stele în cer“, ori discută cu un relativism suspect poezia “De ce nu-mi vii…” trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamţ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativităţii conştient manifestată abundă de mărturii documentare, diagnosticul medical căzând de la sine, un “paralitic general”, un “abulic de ultimul grad” nemaiputând să creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferenţa între viaţă şi vis.

După ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care deşi îi pune un diagnostic fals, îi administrează un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cură cu mercur, 4g. pe zi, ştiut fiind faptul că şi numai 0,5g. intoxică grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmă diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mărise doza la 7g. În urma “tratamentului”, poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenţă urinară şi o nevrită periferică.

În primăvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucureşti influenţat de Veronica Micle şi mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, făcându-l pentru o clipă pe Gună Vernescu să demisioneze. Deşi aceste articole sunt anonime, se află totuşi că e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind căutat şi internat iarăşi la sanatoriu.

Urmează apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînţeles de către un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca “metru Ghiţă”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusă la cale de către masoni lui Eminescu (în timpul vieţii).

A murit de sincopă cardiacă, nu datorită loviturii de la cap, ci datorată otrăvirii cu mercur, fiind îndepărtat în grabă, fără să i se facă autopsie (pe baza unui motiv fals), nefăcându-se nici recunoaşterea oficială din partea unui membru al familiei.

Ceea ce s-a făcut după moartea lui Eminescu (mai precis după 1883), a fost “uitarea” deliberată a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplător faima poetului Eminescu a început să crească odată cu momentul 1883. La sfârşitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o ediţie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat că a lucrat mult până să o tipărească, deşi prezintă numeroase greşeli. Se vedea că acest “lucrat” avea şi altă semnificaţie, ediţia având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine firească, cronologică sau de altă natură, volumul începând cu poezia “Singurătate“, menită să sugereze “problema” poetului.

Această ediţie este scoasă fără acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iaşi, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina şi-şi va călca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.

Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai puţin loc pentru ziaristul şi omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. După 1989, când firesc ar fi fost să fie reabilitat, asistăm dimpotrivă la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozează cu neruşinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristică. Poate pentru că a luat atitudine împotriva măsurilor abuzive concertate de Alianţa Israelită Universală? Da, dar pentru aceasta şi-a primit “răsplata”, fiind apostrofat de aceiaşi cărturari evrei cu “titluri” cunoscute urechilor noastre (destul de îngăduitoare): reacţionar, panseist, antisemnit, xenofob, naţionalist şovin, protolegionar, fascist.

Aţi fi vrut dumneavoastră, domnule Rose, să fiţi un asemenea “execrabil om politic” care să atragă atenţia unei naţiuni (şi nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!

George Călinescu, într-un moment de luciditate, afirmă despre Eminescu că în 1880 era neliniştit “de ideea unei cabale urzite împotrivă-i“. Iată cum geniul poetului şi anunţa încă din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate şi o societate care nu-i inspira prea mare încredere:

“Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLĂVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tău umbră. IATĂ TOT CE TE AŞTEAPTĂ.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
NEPUTÂND SĂ TE AJUNGĂ, CREZI C-OR VREA SĂ TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBŢIRE
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă oricine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege
RELE-OR ZICE CĂ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNŢELEGE…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
SĂ-I GĂSEASCĂ PETE MULTE, RĂUTĂŢI ŞI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNŞII… NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVĂRSAT-O, CI PĂCATELE ŞI VINA,
OBOSEALA, SLĂBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mână de pământ“.

Adevăratul Eminescu

Atunci când nu poţi împiedica o informaţie să se propage, cel mai eficient este să o direcţionezi încotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin în cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru că de regulă acestea au fost persoanele cele mai “periculoase” (a se citi capabile să îi trezească şi pe ceilalţi oameni din somnul în care sunt ţinuţi cu bună ştinţă de cei ce doresc supremaţia asupra lumii). Şi în cazul lui Eminescu s-a omis ceea ce nu corespundea cu direcţia dorită (adică bogata sa activitate publicistică în ziarele vremii), a fost amplificat ceea ce convenea (Eminescu trebuia să rămână pentru toţi doar un poet genial şi nebun), s-a creat un sentiment de obligativitate şi supra-saturare a minţilor în legătură cu subiectul respectiv astfel încât oamenii să nu mai aiba aspiraţia de a-l aprofunda.

A fost Eminescu nebun?

Se ştie deja că a declara pe cineva nebun înseamnă a-l izola din punct de vedere social şi a-i afecta credibilitatea. Cu atât mai mult în trecut, dar şi în prezent, această tară a nebuniei, era aruncată asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Deşi Eminescu a fost în mod repetat internat în spitale de psihiatrie, cele scrise de el în perioada 1883-1889 dovedesc că autorul textelor respective era o persoană coerentă, logică, ce poate fi acuzată cel mult de opoziţie faţă de viziunea majoritară a acelei epoci şi de demascarea unor realităţi spinoase ale vremii. în acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea naţională şi desprinderea Transilvaniei din influenta Imperiului Austro-Ungar.

S-a mers până într-acolo încât multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă într-o încercare nefericită de a demonstra că Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil să creeze. Există însă multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent şi foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru că realitatea de persoana creativă, cum a fost el de fapt în acea perioadă, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut să o transmită mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plapând, lipsit de voinţă, rătăcit, pierdut în lumea lui!

In aceeaşi perioadă în care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei, a fost desfiinţată şi Societatea Carpaţii din care făcea parte şi el şi care era una din cele mai puternice organizatii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci să se semneze şi tratatul secret dintre România şi Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de către junimişti (despre care se ştie că au fost masoni şi împotriva cărora Eminescu se întorsese de mult, contrar cu ceea ce afirmă toate manualele de limbă şi literatură română în încercarea de a crea legaturi cât mai strânse între Eminescu şi Junimea). Iată ce scrie Nicolae Georgescu în cartea “A doua viaţă a lui Eminescu” despre contextul politic în care Eminescu trebuia redus la tăcere: “Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României daca nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei.

“Petre sau Petrea Poenaru, conţine în numele său “pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iaraşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunostea pe poet. Poetul pretinde că-i cunoaşte şi scopul loviturii” (conform Nicolae Georgescu)

Pusca umplută cu pietre de diamant
Intr-o baladă populară, bine cunoscută lui Eminescu, apare un astfel de motiv: “A plecat la vânatoare/ Sa vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ C-un pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant.” Sensul acestei afirmaţii nu poate fi decât faptul că Eminescu se afla în aceeaşi postura cu vânatorul care se vânează singur, prin ideile sale.

Numerele
Despre cifrele 64 şi 48 este suficient să spunem că sunt des utilizate în francmasonerie, nu ne propunem să facem aici analiza semnificaţiei lor spirituale, sarcină pe care v-o lăsăm dumneavoastră. Cert este ca ele revin obsedant întrucât dacă numaram rezultă exact 64 de cuvinte în acest interogatoriu.

Iată o analiză mai detaliată realizată tot de Nicolae Georgescu în lucrarea “A doua viaţă a lui Eminescu”: “Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: [cuvantul] “nu-i” îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim “nu-i” ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima varianta) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire “încrucişat”, care cere atentie şi… distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul raspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic.

Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonală a încrucişării “ies” frumoasele sume: 32 + 16 + 16, adica 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebari au 16 cuvinte (socotind “ce-ai” din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (”te-a”, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într-adevar, în “cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: “Petre Poenaru”. Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adaugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adaugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsa, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. în text sunt 7 cifre (o data 64 si de 6 ori, 48… Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi ca tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, “rebusate”. De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţina istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot”.

sursa: www.roportal.ro/discutii/topic/31560-despre-masonerie/page-74

Advertisements

Written by adimangu

15 January 2014 at 2:21

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Fosile şi pietre

Just another WordPress.com site

Ştefania's

Nimic din ce dă inima nu se pierde, ci este păstrat în inimile altora!

Hai-Hui prin România

Despre turism sau despre sufletul unui om pasionat de natura

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

Prin obiectivul mintii

kalos kai agathos

Atracția Succesului

Mintile frumoase inspira

anbpriasi.wordpress.com/

Asociația Națională a Bibliotecilor și Bibliotecarilor Publici - Filiala Iași

prietendevremerea

O vorba buna

Stele verzi

Nu mă intimidează oamenii cu priviri dure şi cu vorbe urâte!

%d bloggers like this: