Adrian Mangu

blogger civic și literar

Povestea unei generaţii

leave a comment »

Trăim într-o societate în care bătrânii sunt din ce în ce mai bătrâni și mai singuri. Ținerii, plecați în căutarea unui vieți mai bune, uită prea repede că aici, în țara, bătrânii se sting cu doruri și dureri de suflet. Rapiditatea secolului 21 ne împiedică să tragem aer în piept și să ne gândim că acasă nu înseamnă locul care îți produce cei mai mulți bani, ci locul de unde ne tragem șeva, locul în care cineva ne iubește necondiționat.
Întâi ne-am sacrificat copiii, lăsându-i să crească fără iubirea părinților. Părinții erau prea ocupați să construiască vieți străinilor, celor ce nici măcar nu știu cum se spune mulțumesc pe românește. Am lăsat pruncii în grijă bunicilor și am plecat. Eram siguri că banii vor suplini căldură sufletească și iubirea, știam că un Urgo scump va conta mai mult decât sărutarea blajina a mamei pe rana ce-i dă lacrimi în ochi mititelului ei. Am crezut că un alo prin telefon și un pachet cu bomboane adus la poarta bunicilor de un străin vor potopi dorul și înstrăinarea unui copil aproape orfan. Bunicii s-au sacrificat pentru că au știut ce e sacrificiul. Fac parte dintr-o generație crescută prin războaie, prin crime ale comunismului, foamete și umilințe. De unde era să știm noi că pâinea pe care o mâncăm cu atât nesaț era stropită cu lacrimi și cu dureri? De unde era să știm că ei mergeau la somn flămânzi și obosiți de toată truda vieții ca  noi să mergeam sătui? De unde era să știm că plângeau pe ascuns și singura lor dorință era să ne ofere o viață bună, nu un trai decent? Și au reușit. Au reușit să ne ofere o copilărie fericită, au reușit să ne copleșească cu dragostea lor și ne-au oferit lipsa grijilor. Cu ei eram în siguranță.
Așa am crescut , primind tot și trăindu-ne viață în pace, ca mai apoi să ne bucurăm cu toții de o nouă țara. Una care trebuia reconstruită și, așa confuză cum era, știa și ea să ofere câte ceva. Am primit libertate, drept la cuvânt, posibilitate de a călători și de a fi cine vrem să fim ,dar, cu toate astea, cum am prins o minimă oportunitate, am decis să fugim. Ne-am lăsat copiii și părinții în urmă și duși am fost. Chipurile, am plecat pentru ei, dar am ales în locul lor.
Am lăsat în urmă o generație îmbătrânită și depășită de vremuri, care nu a știut să facă față învălmășelii ce o trăim astăzi, am lăsat bătrâni mult prea bătrâni să aibă grijă de copii mult prea copii , nereușind să coexiste unii cu ceilalți.
Am închis destine prin cămine și prin azile. Am lăsat o generație să se crească fără repere și debusolată și am lăsat o altă să moară în singurătate.

Advertisements

Written by adimangu

14 July 2016 at 10:16

Posted in Poezii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Fosile şi pietre

Just another WordPress.com site

Hai-Hui prin România

Despre turism sau despre sufletul unui om pasionat de natura

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

Prin obiectivul mintii

kalos kai agathos

Atracția Succesului

Mintile frumoase inspira

anbpriasi.wordpress.com/

Asociația Națională a Bibliotecilor și Bibliotecarilor Publici - Filiala Iași

prietendevremerea

O vorba buna

Stele verzi

Nu mă intimidează oamenii cu priviri dure şi cu vorbe urâte!

Legenda biciclistului singuratic

"În general oamenii simt și gândesc, dar nu fiecare om poate aplica gândirea și simțirea!"

%d bloggers like this: