Pe cont propriu

 

Copiii se nasc spre bucuria adultilor, nu a lor.Sa nu iti faci iluzii ca ar fi ceva profund legat de existenta ta pe Pamant. Exista doar niste frustrari, hormoni, temeri si orgolii de hranit. Majoritatea parintilor fac copii doar pentru ca asa face toata lumea, e varsta sau se tem nespus de singuratatea batranetii, ah,şi ar mai fi cazul ajutorului social, dar asta e o alta poveste.

Dragostea parinteasca? Un cliseu! Poarta-te doar cum isi doresc ei. Au aşteptări din partea ta! In caz contrar, iubirea lor NEconditionata se va transforma in regret si dezamagire. Vor suferi pentru ca nu au un copil suficient de bun pentru ei. Ghinion! Nu esti dupa cum si-au imaginat ca vei fi.

Iar tu, in toata naivitatea ta, vei incerca sa comunici cu ei. Sa nu indraznesti niciodata sa le spui ce simti sau cum ii percepi sau ca, uneori, comportamentul lor iti face rau! Se vor simti judecati. Egoul lor de parinti perfecti, intrati in cursa parintilor perfecti, nu va suporta o astfel de razvratire. Vor pune totul pe seama pubertatii sau a imaturitatii si vor sti doar sa iti scoata ochii! “Ce stii tu despre viata?Buni sau rai, te-am crescut cu sacrificii si ti-am oferit tot ce aveam noi mai bun” (desi nu le-ai cerut asta niciodata si, fie vorba intre noi, ce e cel mai bun pentru ei nu e obligatoriu sa coincida cu nevoile tale).

Amice, esti pe cont propriu! Cu cat vei realiza mai repede asta, cu atat vei avea mai mult timp sa te rupi de ei si sa te reintregesti prin tine!

p.s.: si nu uiti ca daca ai aparut pe lume inainte de 1990, ai sanse destul de mari sa te fi nascut doar pentru ca avortul era ilegal.

p.p.s. rog parintii parinti sa nu se simta ofensati, randurile acestea sunt doar despre parintii neparinti. aia naspa care isi terorizeaza copiii

Advertisements

Orgoliul şi farfuriuţa

 

De când e lumea și pământul, omul a încercat să pară, nu să fie, doar să pară. Ne vindem în fiecare zi imaginea de ființe perfecte și ne e teamă să recunoaștem când greșim. Trăim sub semnul persecuției, al lumii care ne râde și al nevoii de a ne justifica acțiunile, astfel încât să pară că totul iese doar cum vrem noi, ajungând până în punctul în care intervin oftica și supărarea pe cei care nu marșează pe ideile pe care le avem, chiar dacă știm, în sinea noastră, că nu au nici o logică. Important e să faci cum vreau eu, să spui ce vreau eu și să fii cum vreau eu pentru altfel nu aș mai avea dreptate și mi-ai răni sentimentele (orgoliul).

Eram mic și țin minte că într-o seară ne-a venit în vizită o prietenă de-ale mamei. O femeie normală, simplă, genul de om care nu iese cu nimic în evidență, ceea ce e super ok. Doar că, atunci când mama i-a adus o ceașcă cu cafea, așezată cu grijă pe o farfuriuță, doamnă cu pricină, din greșeală, a vărsat puțină cafea în farfuriuță.

Cât ar fi costat-o, ca în clipa în care mama i-a spus poftiti un servetel, să spună mulțumesc și să curate cafeaua? Dar nu a putut face asta și știți de ce? Pentru că există un pitic, numit orgoliu, care ne distruge logica și se pune de-a curmezișul în fața tuturor, doar pentru falsa lui plăcere de a demonstra lumii întregi că el nu greșește niciodată! Oricât de ilogice ar fi reacțiile pe care ni le oferă, oricât de stupizi și schimonositi am părea făcându-i pe plac, oricât de certăreți sau muți am deveni, pe el nu-l interesează decât să i se dea dreptate!

În loc să urmeze firul logic al întâmplării, doamna P. a preferata să spună că intenționat a vărsat cafeaua în farfuriuță pentru că așa îi place ei să o bea. Dacă nu i-aș fi văzut stângăcia cu care toată seară și-a turnat cafeaua în farfuriuță, dacă nu aș fi văzut penibilul din privirile ei, dacă nu aș fi văzut chinul cu care femeia a băut toată cafeaua, farfuriuță cu farfuriuță, dacă nu aș fi auzit zgomotul odios pe care îl producea de fiecare dată când o sorbea, aș fi zis că asist la o scenă absolut banală, de-a dreptul monotonă, care nu avea să mă învețe nimic. Dar nu a fost așa, iar eu, la vârstă de 5 ani, cât aveam la momentul respectiv, am realizat că oricât de simplu ar fi ritmul vieții, oamenii se vor complica tot timpul și vor căuta cele mai stupide explicații și vor  avea cele mai puerile atitudini, doar pentru a nu admite că uneori greșesc și că, din când în când, mai au nevoie și de ajutor.

Între naştere şi moarte

între naştere şi moarte există doar iluzia vieţii…

În primii ani de viaţă suntem nemuritori din necunoaştere, apoi ne conştientizăm propria moarte şi murim. Lăsăm sentimentul sfârşitului să ne trăiască pentru prima dată. A doua oară murim când realizăm că într-o zi ne vor muri părinţii. Izvorul vieţii noastre are şi el un final şi, uşor-uşor, învăţăm să murim cu fiecare dintre cei ce ne mor. Rupem pagini din noi şi le aruncăm în coşul vieţii, devenind din ce în ce mai goi, mai obosiţi, mai singuri. Dubiul unor temeri şi certitudinea unor deziluzii mă fac să îmi caut culcuşul în butoiul singurătăţii şi să strig de acolo “mi-e dor de oameni, mamă!”.

E ciudat cum partea centrală a vieţii o resprezintă moartea. Mă dezgustă sintagma ce propăvăduieşte ideea de egalitate între oameni din naştere. Nimic mai fals, doar în moarte suntem egali. Poate că mă veţi judeca şi veţi spune că nu toţi murim la fel. Unii mor singuri, alţii înconjuraţi de familie, unii mor cu teamă, alţii împăcaţi, deci nici măcar aici nu există egalitate.  Dar moartea e dincolo de ultimele clipe ale vieţii. Moartea începe din punctul din care teama dispare. Poate că nu de moarte se sperie lumea atât de tare, ci de ultimele clipe ale vieţii.

Cea de-a treia moarte vine în ziua în care nu ne mai pasă de propria moarte. Alegem singuri să punem punct hoinărelii între dubii şi greşeli, între haos şi absurd, între temeri şi frustrări, între dorinţe şi aşteptări. Hotărâm într-o singură zi să nu ne maii pese şi ne trăim moartea până în clipa în care viaţa, după cum o ştim noi, se va sfârşi. Interesant e că, fără să ne dăm seama se produce o schimbare în gândurile noastre. Brusc nu mai avem nimic de pierdut şi liniştea plăcută a primilor ani de viaţă se reîntoarce în suflet. Ne trăim eternitatea clipă cu clipă.

A patra moarte, ultima dintre ele, nici nu mai contează!

 

Mică poveste cu oameni şi munţi (foto)

Binecuvântează-mă, Doamne, cu ceruri senine, iar sub ele așează-mi munți falnici încărcați de păduri și pășuni, dă-mi gustul dulce apos al ierbii verzi și fragede, dă-mi ape reci și proaspete din care să se adape călătorii prin viață și prin vremuri, dă-mi nopți albe aproape de stele și dă-mi și oameni demni care să mă poarte în pace și întru credință.
Iar Dumnezeu a așezat acelor locuri tot ce raiul nu putea a mai cuprinde. Livezi pline de rod și vii timide ce se înfruptă direct din soare , cai și capre și oi și toate neamurile de necuvântătoare, oameni harnici care să le bucure pe toate și să le povestească spre genaraţiile următoare, legende și basme, hore și doine închinate din buciume și fluiere, șezători cu mânde femei care să dea culoare și să îmbrace în straie de sărbătoare toate meleagurile aistea ce-și duc viața în afara istoriei și bărbați prea grabnici de dreptate, însetați de adevăr și harnici din zi în noapte.
Cum să nu te cufunzi în satele și cătunele munților Vrancei? Cum să nu te descalți când calci pășunile montane, cum să nu-ți vină dorință de a simți cum curg seva și taina pe sub tălpile tale goale? Cum să nu te bucuri de oameni ce te primesc mai întâi cu sufletul și apoi cu brațele și care știu să te scoată din tumultul secolelor și să reașeze în tine, prin dragoste și modestie, rânduiala lucrului de început și iubirea de frumos?
Mulțumesc Domnului că a avut puterea de a bate drumurile pământului în lung şi-n lat, dar când îi veni vremea de odihnă, din toate minunile lumii, El a ales un cătun ce poartă numele de Fundătura Vrancei, unde a știut să lase oamenilor în dar tot ce a avut mai bun și mai curat. În urma Sa păşesc şi eu astăzi, cu drag şi cu emoție, pentru a vă descoperi pe voi, iubiți făuritori de omenie, de drag de carte, de tradiții, de obiceiuri şi pentru a vă mulțumi pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o de a vă duce gândul mai departe şi de a spune poveşti care să înceapă aşa :
“Binecuvântează-mă, Doamne, cu ceruri senine…”

 

E șase dimineața și scriu!

mirror-2

E  șase dimineața și scriu!

 

E ciudat să privești șansa și neșansa în ochi în fiecare zi, să iei mecanic atâtea decizii, dar, în loc să te trăiești, tu să fii ocupat cu analize pe textul vieții. Ființăm de parcă ne-am permite luxul timpului pentru dezbaterea tuturor schițelor pe care ni le trasăm, le ștergem și le retrasam mental. Calculăm, adunăm, scădem, împărțim, înmulțim, credem, cerșim, refuzăm, acceptăm, distrugem, ca în final să aflăm veșnicul și tristul adevăr: am mai murit cu o zi. Detest aniversările!

M-am înmormântat adânc în suflet de peste zece mii de ori. Am calculat! Uneori mai singur, alteori mai trist, când mai grav, când din obișnuință și, cu toate astea, încă mă mai tem. Mă tem, deși moartea mi-a devenit  rutină.

Trăim cu o teamă din reflex și cu acel veșnic refren cu care ne obligăm sufletul să îngenuncheze, oftatul. Chiar și acum, când scriu, oftez și nu știu dacă oftatul îmi crează teama sau invers.

Privim într-o oglindă murdară și vedem frânturi în cioburi tăioase și imperfecte. Vedem sume de defecte, vedem timpul cum ne trece prin priviri, vedem invidie și neputință,  vedem frică și inferioritate, vedem nostalgii și nereușite, ajungem să ne prezicem în urmele de slin și amprentele efemere  până și viitoarele eșecuri și oftăm!

Oftăm, ne temem şi râvnim!

Râvnim la o altă viață,una mai bună, râvnim la alți prieteni, alţii cu mai mult timp şi pentru noi, râvnim la iubiri de primit în dar, râvnim la fericiri nesfârşite, râvnim după stabilitate și noroc, dar mai mult după noroc şi, după ce mai oftăm o dată, hotărâm să acoperim oglindă. E acel gest involuntar  pe care îl facem cu toții în momentele de deznădejde şi de teamă acută, închisul ochilor. Dacă nu vezi, poate dispare, nu?

Of cu of costruieşti un zid între tine și oglindă, sperând că pleoapele închise te vor ține într-o stare vegetativă. Renunți la viața ta de teama unui nou eșec și, fugind de trecut, preferi o stare de purgatoriu, un „hai să treacă timpul mai repede” , un „nu mai vreau pe nimeni și nu mai am nevoie de nimic”, un „mai bine singur, decât dezamagit”,  dar  tot la fel de mizerabil te simți.

Într-o lume atât de fragilă, singurul lucru sănătos ar fi fost fuga prin tine,  dar tu ai ales să stai sau, și mai rău, ai încercat să te ocolești, să eviți cât mai des confruntarea cu tine. Ești un mizantrop obosit cu pretenții de om neînțeles,  care nu a făcut nimic altceva decât să își accentueze propria dramă fictivă, în timp ce restul lumii era ocupată să își trăiască viața. Discrepanțele dintre ea și tine devin din ce în ce mai mari, iar tu, în loc să le micșorezi, le analizezi iar și iar și iar și iar…

… până când te trezești că a mai trecut o noapte, că e șase dimineața și scrii…

 

Țara lui Genocid Vodă!

 

tumblr_m5omjsUMdq1r1pn8lo1_500

De 26 de ani privesc și încă învăț ce înseamnă nepăsarea, acea paralizie generală, acea lipsă de reacție. Mă cutremur! Nimeni nu crede, nu știe și nu face nimic, deși cu toții simțim tot. Simțim pe propria piele sau pe suferința  celor dragi nouă ce înseamnă viața într-un lagăr de exterminare.

 Oare simte cineva ceea ce simt și eu acum?

Trăim în țara în care copiii sunt maltratați în sânul familiei, în grădinițe, școli și centrele de plasament,  în care ești sclav în față celor pe care îi angajezi să te administreze și, mai nou, dar nu așa de nou, doar că abia acum s-a aflat, suntem cobai în țara celor care și-au propus să ne ucidă în masă! E genocid ceea ce se întâmplă în spitale, e genocid ceea ce se întâmplă în alimentația publică, dar nimeni nu reacționează. Sun curios ce revoluție ar fi făcut Franța dacă ar fi fost în situația noastră. Probabil ar fi dat ghilotina jos din pod și ar fi ras tot.

Stăm pe un butoi de pulbere ce nu vrea să explodeze!

Încep să am dubii legate de protestele care au avut loc până acum. Sperăm să fie ai mei cei ce coboară în stradă, cei ce au inițiativă, cei ce propagă un nou mesaj și un nou gen de atitudine. Sunt naiv, nu e așa? Observ cu tristețe că suntem manipulați chiar și atunci când credem că deținem controlul . De unde vin toate astea?  De unde ușurința cu care ni se curată mintea în timp ce ni se otrăvește sângele?  Avem pretenții occidentale, dar ne ascundem rahatul sub preș de frică să nu supăram stăpânii. Acei mizerabili lipsiți de scrupule ce formează o clasă politică mizerabilă, o clasă politică al cărei scop e să îngrașe cururile pline ale unor grupuri mici și distrugă un popor, o nație.

 Am ajuns să fim exterminați în propriile spitale! 

Mor copii , dar nu ne păsa! Ne-am isterizat doar cât fu mirosul de carne arsă proaspăt, dar acum că morții au început să putrezească în pământ,  parcă nu ne mai interesează atât de tare de fapul că unii dintre ei au fost uciși în spital. Probabil că e mai ușor de suportat gândul unei morți prin perfuzie, decât al unei carbonizări. Ne e mai comod așa!

Să zic că aveam așteptări că lumea va ieşi în stradă, știind că într-un singur spital pe 2015 peste 20 de copii au avut infecții nozocomiale constatate la autopsie, ca medicii se spală cu apă de ploaie înainte să îşi vâre mâininle în pacienţi? Da, aveam, dar degeaba!  Nu au mai venit galeriile plătite și toată lumea a luat atitudine de drepţi, suntem cuminţi şi fără minte.

Privesc la disperarea din privirile ultimilor jurnaliști decenți ai țării. Sunt terifiati de lipsa de atitudine.E îngrozitor când informaţia ce ar trebuie să pornească mototrul societăţii se loveşte doar de un zid de lene socială. E acel moment în care ori vrei să fugi ori vrei să mori ori să înnebunești pentru a trece dincolo de această realitate absolut grotească și să nu mai vezi nepăsarea celor ce primesc și nesimţirea celor ce ne dau.

România mai e aici ?

Fugim, stăm și murim, luptăm? Hei, ce facem?

 

sursa foto

Săptămâna Națională a Bibiotecilor

13062036_1184993024853514_3988397820075029431_n

 

“În acest an, de Săptămâna Națională a Bibiotecilor, a venit timpul să le arătăm celor care lucrează în biblioteci că îi apreciem. Dacă în ultimul an ați fost încântați de un eveniment organizat într-o bibliotecă, dacă v-a inspirat un bibliotecar să fiți mai implicat în propria formare sau în comunitate, ați avut cel puțin un moment de “aha, bibliotecile oferă mai mult decât cărți vechi!”, atunci acum e momentul să vă arătați recunoștința. Treceți pe la biblioteca de cartier sau pe la biblioteca facultății, trimiteți un mesaj de apreciere pe adresa de email a bibliotecii sau pe pagina ei de Facebook, dați o îmbrățișare unui bibliotecar urându-i La mulți ani de Săptămâna Națională a Bibliotecilor!”

Acesta este mesajul ce apare postat de către Biblioteca Naţională a României pe pagina oficială a evenimentului! Sunt fericit că pot ajuta la răspândirea mesajului şi mă mândresc cu faptul că am atâţia bibliotecari minunaţi în viaţa mea. În bibliotecă mi-am găsit sensul de a fi, aici mi-am construit cele mai frumoase prietenii şi aici am învăţat ce înseamnă să fii parte a unei echipe pline de entuziasm şi de iubire.

Luaţi cu asalt bibliotecile! 

Bibliotecile nu mai sunt de mult doar locuri de unde să împrumuţi cărţi! Lucrurile stau cu totul şi cu totul diferit în zilele noastre. Daca despre primele smatphoneuri se spunea abia la finalul descrierii ca, printre altele, au şi funcţii de telefon, ei bine, aceeaşi tehnică descriptivă s-ar preta şi în cazul bibliotecilor din secolul XXI! Sunt locuri în care vă puteţi petrece timpul liber, puteţi învăţa, puteţi socializa, puteţi ţine sau puteţi participa la conferinţe, puteţi vizita expoziţii, puteţi audia concerte, puteţi petrece timp de calitate în familie şi, bineînteles , puteţi şi citi şi totul în mod gratuit!

Bucuraţi-vă de cel mai frumos templu construit sufletelor noastre, împărtăşiţi mesjul tuturor şi haideţi să învăţăm împreună de ce educaţa este singura modalitate prin care putem evolua cu adevărat,  iar “cultura este cea mai decentă formă de scepticism.”( Andrei PLESU).

This slideshow requires JavaScript.

Câteva fotografii făcute de mine în interiorul Bibliotecii Naţionale a României