Ganduri – Gara

M-am trezit brusc,ca din vis. Sunt in Gara Focsani. Astept trenul. Un tren rapid cu o intarziere de cinci minute. Pe aceleasi peron pe care ma aflu si eu,se afla si alti calator la fel de infrigurati ca si mine, ce asteapta nerabdatori sosirea trenului. Doamne,ce frig e! bate vantul din ce in ce mai tare. Un vant rece ce patrunde ca sagetile unui arcas iscusit prin toate hainele-mi, intrandu-mi prin piept si iesindu-mi prin spate. Atomii mei se pare ca nu mai fac fata. Legaturile dintre ei se sparg sub puterea vantului. In sfarsit anunta trenul cu intarzierea aferenta. Oamenii tremura si nu stiu de ce…de emotie? De frig? Poate ca putin din ambele. Ca intr-un val Mexican oamenii se apleaca usor de pe peron peste calea ferata. Nu mai facem fata. E frig. Mainile lor devin tot mai albastre in contrast cu jarul tigarilor pe care le tin intre degete. In departare se aude un tren. E trenul ce ma va duce spre Bucuresti. Acel oras frumos-urat,acel oras-capitala,acel oras plin de saraci-bogati,acel oras plin de cultura si kitch ,adica acel oras al contrastelor. Partial vessel ,partial trist,asa cum sunt si eu,cum suntem cu totii de altfel. Se apropie trenul . se vad cele trei faruri ,pozitionate in triunghi. O sfanta treime ce stim ca ne va izbavi de frigul de afara. Trenul se apropie de gara. Oamenii sunt fericiti. In semn de respect arunca in fata trenului bucati de tigari aprinse. Unii poate ca le compara cu trandafirii,pentru ca jarul acestora poarta aceeasi culoare aprinsa ca a florilor iubirii,altii poate ca le compara cu niste artificii modeste. Oare cum se vad din locomotiva? de ce spectacol are parte mecanicul trenului? Acelasi spectacol in fiecare statie. Aceleasi valuri Mexicane si aceleasi artificii,ma rog…trandafiri. Imbulzeala incepe sa prinda viata. Care mai de care mai speriat,mai entuziasmat,mai grabit,mai infrigurat,pregatiti toti sa intre in razboi, ca sa isi cucereasca locurile de pe bilet. Imi ocup locul. Bucuresti ne vedem in 3 ore. Merg la clasa intai. O clasa intai modesta,mai modesta fata de clasa a doua a aceluiasi tren. O clasa intai mai putin confortabila,dar mai scumpa. Nu ma mira nimic. E liniste in compartiment. Se aud doar zdranganelile trenului si vibratiile rotilor,a…si glasurile a doi italieni. Vorbesc destul de incet,nedorind sa deranjeze pe nimeni. Ore isi imaginau ca o sa ajunga material de blog? Nu cred. Vor calatori fara sa is idea seama ca pasii lor prin tara noastra vor fi insemnati pe paginile acestea modeste. Vi i-as descrie,dar sunt in spatele meu. Dupa voce imi dau seama ca sunt in varsta. Oare cum se vede trenul asta prin ochii lor? Oare la ce se gandesc toti oamenii astia care se afla in jurul meu? Nu scot nici un sunet. Sunt prinsi intr-o transa,intr-o pelicula a gandurilor. Fiecare isi priveste propriul film. Scaunele sunt impunatoare si destul de inalte. Mi ar placea sa stau fata in fata cu toti si sa le analizez fiecare miscare,fiecare gest,fiecare grimasa. Scaunele nu ma lasa,asa ca ma voi rezuma doar la ceea ce vad,adica finalul acestei schite STOP.