Pe căi aspre către stele!

Se-aşterne ura în toate ale noastre, ne lasăm sufltele conduse de durere şi resenmare şi preferăm să închidem ochii şi să lăsăm lucrurile să meargă aşa cum merg.

Resemnare e deviza noastră şi îi lăsăm pe cei de lângă noi să cadă unul câte unul în ispita nepăsării. Nu mă priveşte, nu e problema mea, nu mi se întamplă mie! Eu încă mai judec, nu sunt ca ei şi prefer să nu mă implic în problemele lor. Uităm că formăm o comunitate, uităm că suntem, până la urmă, nişte roţi dinţate în acest mecanism numit societate. Cum poţi traversa marea când toţi vâslaşii îţi mor sau se transformă în stane de piatră?

Nu am prea multă carte, dar în mine stă aşezat sufletul şi în suflet, starea de dumnezeire. Cu sufletul vă scriu acum! Îmi fac datoria morală faţă de mine şi de cei ce vieţuiesc în lumea mea! Sunt obligat să mărturisesc!  Nu căutaţi la forma textului, la veşmântul cuvintelor, ci pătrundeţi catre fond, către suflet!

Spuneam că îmi trăiesc starea de Dumnezeire. Fiecare este liber să o simtă după cum doreşte. Fie că o numeşti pace înterioară, fie că vorbeşti de fericire, fie că o simţi ca pe minunea vieţii pe care o trăieşti, fie ca o numeşti libertate ,toate acestea vin din starea de dumnezeire, din iubire!

Cât de singur este omul fară de pace, omul care nu ştie că se are pe sine însuşi, omul care nu este conştient de minunea vieţii, omul care vieţuieşte nimicul, rutina, deznădejdea, omul care nu ştie că singura cale care duce către împlinire nu este banul, nu este puterea şi nici competitivitatea sau invidia faţă de aproape, ci iubirea vie, necondiţionată!

O spune extraordinar de frumos Radu Beligan! “Secretul vieţii este iubirea! Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi!” 

Iubirea este izvorul inţelepciunii, este smerenia care înalţă, iubirea este poarta cunoaşterii adevărate, cheie a sensului vieţii şi biserică pentru Dumnezeu!  Iisus a spus că Dumnezeu este iubirea, Osho spunea că iubirea este Dumnezeu, iar eu vin şi spun că ambele reprezintă acelaşi lucru!

Cât de frumoasă este lumea celor ce iubesc! Cat de frumos au trait bunici, părinţi şi fraţi de-ai noştri care prin iubire vie au devenit liberi. Nu a contat faptul că nu au avut graniţe deschise, că nu îşi duceau viaţa prin puii de corporaţii ai occidentului, nu a contat nici măcar faptul că oameni trişti şi plini de rele, ură, resemnare şi durere au incercat să le îngrădească sufletul punându-le trupurile între pereţii reci ai temniţelor, ci a contat faptul că îl trăiau pe Dumnezeu şi că au reuşit să facă maternităti de sfinţi din închisori politice. Cât de greu ne este nouă astăzi să trăim simplitatea fericirii şi cât le-a fost lor de uşor să supravieţuiască durerii prin simpla mărturisire!

Am datoria morală să nu închid ochii, nu am dreptul să judec, dar am dreptul să amintesc şi să îndemn la luare aminte!

Dumnezeu nu e de vânzare, iubirea vine din interior şi nimeni nu are voie să atenteze la integritatea mea morală! Vor să ne ia eternitatea şi să ne jăcmănească inimile! Trageţi bine fermoarul sufletului pentru că vor să facă din noi tuburi goale aducătoare de profit, consumatori, cotizanţi ai unui sistem în care primează banul lor şi frica noastră!

Il vor vinde pe Dumnezeu, îl vor goli de sens, vor reduce duhovnicii la tăcere şi le vor da parohiile către obedienţi ce vor şti să facă biserici pe taxe şi profit! Îl vor goni pe Hristos din biserica creştină! Securişti şi draci ascunşi sub cruci opulente şi veşminte bisericeşti vor tâlhări în numele unui fals Dumnezeu. Divinitatea va fi doar un cuvânt care convinge, sperie sau asupreşte, iar iubirea şi mila creştină vor rămâne doar poveşti spuse de rari şi foşti preoţi ce vor mai avea tăria de a mărturisi Adevărul pe la colţuri de stradă, feriţi de ochii demonici şi răzbunători ai fariseilor! Dar,oare, toate acestea nu se întâmplă deja?

Cât timp mai vrem să pierdem în defavoarea noastră? Oare nu ne-au ajuns atâţia zeci de ani în care am fost schingiuiţi moral şi fizic doar pentru ca am fost paralizaţi de frică? Priviţi ce a facut frica din noi! Priviţi unde ne-a adus şi priviţi cine profită de ea! Politicieni corupţi, patriarhi, mitropoliţi şi episcopi ce vor să facă din Creştinism o corporaţiei, slugi ce vor să distrugă Omul atât fizic cât şi moral! Doar ei au câştigat de pe urma fricii noastre! Ne-au câştigat demintatea, ne-au câştigat libertatea, ne-au câştigat sufletele şi pe noi cu tot ceea ce avem!

Uniţi ne salvăm! E timpul!

Luaţi-vă viaţa înapoi! Căutaţi-vă reperele morale şi fiţi repere morale! Hrăniţi-vă sufletele, iubiţi-vă şi iubiţi-vă lumea în care trăiţi ca pe voi înşivă!  Separaţi binele de rău, cultura de incultură şi duhovnicii de farisei! Formaţi comunităţi, formaţi-vă lideri şi formaţi-vă biserici pe fundaţia sufletelor voaste pentru a nu putea fi dărâmată de nimeni! Nu uitaţi că pentru puterea exemplului nu există contra argument! Iubiţi cu iubire vie absolut orice şi fiţi Hristoşi şi Dumnezei!

 

Advertisements

Doua romanesti frumoase!

Incep sa redescopar muzica romaneasca. Cantam bine, cu suflet si traim intens fiecare vers, fiecare nota. Azi am ascultat o piesa care a reusit sa ma surprinda din prima. E genul de melodie  care devine piesa preferata fara sa fiu nevoit sa o ascult de mai multe ori. Mihai Ristea, bun venit in playlistul meu, chiar daca intri la pachet cu Ploaia! Si daca tot suntem la sectiunea “ce melodii mai imi imi mai plac” mi-ar face o deosebita placere sa impart cu voi si o a doua melode pe care am aflat-o de curand. Dragi prieteni, Alexandra Usurelu ne spune ca ceva se intampla cu noi si cam are dreptate!

Iata, deci, cele doua romanesti frumoase si inchiei cu o intrebare: Voi ce muzee veti vizita in noaptea asta?

SPAGA la ATENEUL din Focsani

Nu credeam ca e posibil asa ceva,dar trebuie mereu sa imi reamintesc,din secunda in secunda,ca traiesc in Romania,tara tuturor posibilitatilor. Nu scriu acest articol pentru a ma indigna aiurea,ci incerc sa corectez ceva gresit,asa ca nu ma intereseaza ofuscarile,ci mustrarile!

Atentie! Ceea ce urmeaza nu reprezinta un pamflet,ci cruda realitate mitocaneasca!

Ca un om ce apreciaza muzica buna si spectacolele de calitate mi-am dorit sa ajung la Festivalul Florentin Delmar. Subliniez ca imi pare rau ca trebuie sa fie atins chiar fara vina acest eveniment minunat,dar din pacate unii angajati chiar nu realizeaza cat de rau pot face printr-un  comportament neadecvat. Zis si facut. M-am imbracat frumos,mi-am luat cele mai bune intentii la mine si cei sapte ani de acasa si am pornit catre Ateneul Mr. Gh. Pastia. Am ajuns in jur de ora 19:00,adica aproape de ora inceperii spectacolului.

Am pasit grabit catre casa de bilete,evident,pentru a-mi procura biletul. Nu mare mi-a fost mirarea cand doamna respectiva, trista,plinuta,cu ochelari si plictisia de viata, ma apostrofeaza si imi spune parinteste ca am ajuns cam tarziu. Nu-i bai,trag cu ochiul pe planul salii si vad ca inca mai sunt locuri disponibile,neincercuite. Bag mana in buzunar si scot cei 30 de ron,la care stimabila imi spune ca am noroc! CE USURARE! Am noroc,da tre sa ii las si de o cafea,ca locul e bun.Zambeste ea, zambesc si eu si  ii dau cei 30 de Ron facandu-ma ca i-am gustat gluma. Ea imi scrie biletul,eu astept,dar inainte sa mi-l dea ma intreab discret:  “Da cafeaua?”,vazand ca glumea e serioasa,ramanand blocat,nestiind cum sa reactionez si nevrand sa mai pierd timpul certandu-ma cu ea, o intreb: “Cam cat e cafeaua la dumneavoasta?” Raspunsul a fost incredibil…de nesimtit! “Cam cat e si prin oras!”

Voua va vine sa credeti? Am ajuns sa fim talhariti si la casa de bilete a unei institutii de cultura?? Incotro, dragilor,incotro? Trebuie sa dam spaga pentru a putea cumpara bilete? Organizatorii se plangeau ca joi au avut spectatori mai putini! Cu un asa personal,nu ma mira!

Stimata doamna, imi doresc sa va bucurati de cafeaua pe care o sa o beti de acei 5 Ron si sa stiti ca v-am facut si o poza,asa, ca sa va am amintire si sa o pot imparti cu prietenii si cu cei care mi-o vor cere spre a vedea carei doamne i-am oferit o cafea in oras in aceasta seara minunata! Daca doriti o voi pune si pe acest blog,doar ca sa va mandriti cu isprava ce-ati facut-o!

Cat despre festival…numai de bine! Interpreti buni,mirorecitalul Rodicai Toma foarte frumos,Paula Seling a cantat genial,iar eu mi-am mai scris o noua amintire placuta in cartea vietii,dar,din pacare,oamenii ca doamna de la casa de bilete tin sa ne aminteasca mereu ca Romania inca e o tara plina de mojici! Dar impreuna vom corecta asta,nu e asa?

Guest Post : Alexandru Filimon- Epigonul “personalizat”

 

Epigonul “personalizat”

 

 

Sufletul a împrumutat încă de mult un apolinic glacial cu privirea ţintă în procesul neantizării peisajului citadin cu nuanţa de film noire . Schimb a “n” perechea de ochelari ai timpului încercând din răsputeri să nu rezum totul la o sumă de non-sensuri. Sunt cuprins de un sentiment al efemerului al cărei opoziţie sinceră nu e decât durata, dar nu mai pot cheltui un timp atemporal, în nici un caz pe ceea ce văd sau ceea ce îmi doresc să văd. Nu m-a cuprins pe mine sentimentul  abnegaţiei într-o lume de canibali îmbrăcaţi elegant, manieraţi până la culme, baricadaţi în anticameră, ce savurează cu delicateţe aristocratică bietele idei încă în ou, ştergându-se la bot cu frunze mari de palmieri. Comedie de salon din vremurile elegante superficial, splendid peisaj. Doar că vremurile au trecut, salonul s-a preschimbat în oraş, canibalii au căpătat valenţe moderne, doar “îngurgitatul” a rămas imuabil în faţa timpului, el şi cu o comedie interpretată de barbari de seamă ce aclamă stoic calea evoluţiei şi a civilizaţiei. Mirobolant peisaj …Poate cineva ar trebui să vorbească mai tare, să-i dea pe “mute” sau să le spună precum personajul lui Caragiale “silenţium, măgarilor!”. Doar că azi “un pedagog de şcoală nouă” ar rosti zadarnic aceste cuvinte, care odinioară stârneau ruşine, astăzi stârnesc râsul. Uneori “întoarcerea lumii cu fundul în sus” ne găseşti solitari, stingheri dar nu alienate de noi înşine, ba din contra ceva mai lucizi la procesul asiduu, din sfera metafizică a “cunoaşterii de sine”. Aşa mă va găsi şi pe mine, doar că eu parcă devin un epigon în faţa vieţii.
M-am trezit brusc şi greu dintr-o stare onirică ce deja îmi accentua spleenul până în faza încarnării propriilor mele probleme în fantome ce continuă să bântuie chiar şi pe alţii. O cafea mai neagră ca noaptea aşa cum imi placea mie mă aştepta ca de obicei pe noptiera improvizată de lângă pat. Probabil ea a plecat…femeie devotată capriciilor altora. În piept mi se scobise un vid atroce ca o nevoie adâncă de respiraţie sau de scâncet. Noaptea o trăiesc în extreme, ziua gravitez umil în jurul punctului de mijloc. Care este punctul de mijloc? Un om rafinat la culme şi totodată primitive la culme, cum spunea Noica ”condiţie de supracivilizaţie dublată îndeaproape de o subcultură totemica”.O văd mereu în visele mele, unele se repetă la infinit parcă ar avea o dorinţa obsesivă în a le vedea îndeaproape. Pot spune că nu îmi mai este “poftă” de canibali.
Poate sunt lucid în faţa iluziilor mele sau sunt iluzionat că sunt lucid? O gândire atât de ex-abrupto nu poate fi decât în criza, aşa cum Andrei Pleşu considera peisajul autohton “expresia unei crize între natură şi om”, imi simt peisajul reflecţiilor mele mediator în opozitia sinelui cu lumea. Mi s-a întâmplat să aud mai deseori în vis “cuvântul copilul ludic al procesului alchimic”. Imi pierdeam minţile într-un mod cât mai abisal cu putinţă, deveneam şi eu devotat capriciilor mele. Am inţeles într- un final: creaţia rezultată în urma unei alchimii moşteneşte o subcreaţie a cuvântului (felul în care ne exprimăm verbal influenţează mediul exterior conform dihotomiei bine-rău). Subtil mod de a ne ascunde adevăratele păreri. Dar ce se întâmplă când nu mai putem să ascundem adevărata părere despre noi? Când dăm foc singuri cetăţii, singuri rămânem să adunăm rămăşiţele, singuri rămânem să înălţăm la loc pentru a-i da foc iară tot singuri. Orbecăiesc mereu către altă cetate, dar simt o tăcere confundabilă cu moartea şi încep să cred că ar trebui să caut eu singur răspunsurile. Situat într-o repulsie faţă de sufletul modern şi într-un refuz din partea mea de a-mi mai plăti singur vama, într-o polaritate permanentă căreia nu-i devin centru, dar nu mă retrag în realitate crudă a canibalilor.
Eu mi-am ucis “copiii ludici” încă din faşă şi încă demult am devenit un comerciant de iluzii sterile, actualmente ambulant. Sunt doar mărturia neantizării  dîn mine provocate de viaţă, un cerc vicios al extremelor ce încă nu am curajul să le manifest decât în vis. Totuşi îndrăznesc să vi le arat vouă.
 

Mai multe de la Alex veţi găsi pe http://zeteticgroup.wordpress.com
Sper că v-am făcut curioşi să-i citiţi şi celelalte lucrări! 🙂