Mică poveste cu oameni şi munţi (foto)

Binecuvântează-mă, Doamne, cu ceruri senine, iar sub ele așează-mi munți falnici încărcați de păduri și pășuni, dă-mi gustul dulce apos al ierbii verzi și fragede, dă-mi ape reci și proaspete din care să se adape călătorii prin viață și prin vremuri, dă-mi nopți albe aproape de stele și dă-mi și oameni demni care să mă poarte în pace și întru credință.
Iar Dumnezeu a așezat acelor locuri tot ce raiul nu putea a mai cuprinde. Livezi pline de rod și vii timide ce se înfruptă direct din soare , cai și capre și oi și toate neamurile de necuvântătoare, oameni harnici care să le bucure pe toate și să le povestească spre genaraţiile următoare, legende și basme, hore și doine închinate din buciume și fluiere, șezători cu mânde femei care să dea culoare și să îmbrace în straie de sărbătoare toate meleagurile aistea ce-și duc viața în afara istoriei și bărbați prea grabnici de dreptate, însetați de adevăr și harnici din zi în noapte.
Cum să nu te cufunzi în satele și cătunele munților Vrancei? Cum să nu te descalți când calci pășunile montane, cum să nu-ți vină dorință de a simți cum curg seva și taina pe sub tălpile tale goale? Cum să nu te bucuri de oameni ce te primesc mai întâi cu sufletul și apoi cu brațele și care știu să te scoată din tumultul secolelor și să reașeze în tine, prin dragoste și modestie, rânduiala lucrului de început și iubirea de frumos?
Mulțumesc Domnului că a avut puterea de a bate drumurile pământului în lung şi-n lat, dar când îi veni vremea de odihnă, din toate minunile lumii, El a ales un cătun ce poartă numele de Fundătura Vrancei, unde a știut să lase oamenilor în dar tot ce a avut mai bun și mai curat. În urma Sa păşesc şi eu astăzi, cu drag şi cu emoție, pentru a vă descoperi pe voi, iubiți făuritori de omenie, de drag de carte, de tradiții, de obiceiuri şi pentru a vă mulțumi pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o de a vă duce gândul mai departe şi de a spune poveşti care să înceapă aşa :
“Binecuvântează-mă, Doamne, cu ceruri senine…”

 

E șase dimineața și scriu!

E  șase dimineața și scriu!

 

E ciudat să privești șansa și neșansa în ochi în fiecare zi, să iei mecanic atâtea decizii, dar, în loc să te trăiești, tu să fii ocupat cu analize pe textul vieții. Ființăm de parcă ne-am permite luxul timpului pentru dezbaterea tuturor schițelor pe care ni le trasăm, le ștergem și le retrasam mental. Calculăm, adunăm, scădem, împărțim, înmulțim, credem, cerșim, refuzăm, acceptăm, distrugem, ca în final să aflăm veșnicul și tristul adevăr: am mai murit cu o zi. Detest aniversările!

M-am înmormântat adânc în suflet de peste zece mii de ori. Am calculat! Uneori mai singur, alteori mai trist, când mai grav, când din obișnuință și, cu toate astea, încă mă mai tem. Mă tem, deși moartea mi-a devenit  rutină.

Trăim cu o teamă din reflex și cu acel veșnic refren cu care ne obligăm sufletul să îngenuncheze, oftatul. Chiar și acum, când scriu, oftez și nu știu dacă oftatul îmi crează teama sau invers.

Privim într-o oglindă murdară și vedem frânturi în cioburi tăioase și imperfecte. Vedem sume de defecte, vedem timpul cum ne trece prin priviri, vedem invidie și neputință,  vedem frică și inferioritate, vedem nostalgii și nereușite, ajungem să ne prezicem în urmele de slin și amprentele efemere  până și viitoarele eșecuri și oftăm!

Oftăm, ne temem şi râvnim!

Râvnim la o altă viață,una mai bună, râvnim la alți prieteni, alţii cu mai mult timp şi pentru noi, râvnim la iubiri de primit în dar, râvnim la fericiri nesfârşite, râvnim după stabilitate și noroc, dar mai mult după noroc şi, după ce mai oftăm o dată, hotărâm să acoperim oglindă. E acel gest involuntar  pe care îl facem cu toții în momentele de deznădejde şi de teamă acută, închisul ochilor. Dacă nu vezi, poate dispare, nu?

Of cu of costruieşti un zid între tine și oglindă, sperând că pleoapele închise te vor ține într-o stare vegetativă. Renunți la viața ta de teama unui nou eșec și, fugind de trecut, preferi o stare de purgatoriu, un „hai să treacă timpul mai repede” , un „nu mai vreau pe nimeni și nu mai am nevoie de nimic”, un „mai bine singur, decât dezamagit”,  dar  tot la fel de mizerabil te simți.

Într-o lume atât de fragilă, singurul lucru sănătos ar fi fost fuga prin tine,  dar tu ai ales să stai sau, și mai rău, ai încercat să te ocolești, să eviți cât mai des confruntarea cu tine. Ești un mizantrop obosit cu pretenții de om neînțeles,  care nu a făcut nimic altceva decât să își accentueze propria dramă fictivă, în timp ce restul lumii era ocupată să își trăiască viața. Discrepanțele dintre ea și tine devin din ce în ce mai mari, iar tu, în loc să le micșorezi, le analizezi iar și iar și iar și iar…

… până când te trezești că a mai trecut o noapte, că e șase dimineața și scrii…

 

Țara lui Genocid Vodă!

 

De 26 de ani privesc și încă învăț ce înseamnă nepăsarea, acea paralizie generală, acea lipsă de reacție. Mă cutremur! Nimeni nu crede, nu știe și nu face nimic, deși cu toții simțim tot. Simțim pe propria piele sau pe suferința  celor dragi nouă ce înseamnă viața într-un lagăr de exterminare.

 Oare simte cineva ceea ce simt și eu acum?

Trăim în țara în care copiii sunt maltratați în sânul familiei, în grădinițe, școli și centrele de plasament,  în care ești sclav în față celor pe care îi angajezi să te administreze și, mai nou, dar nu așa de nou, doar că abia acum s-a aflat, suntem cobai în țara celor care și-au propus să ne ucidă în masă! E genocid ceea ce se întâmplă în spitale, e genocid ceea ce se întâmplă în alimentația publică, dar nimeni nu reacționează. Sun curios ce revoluție ar fi făcut Franța dacă ar fi fost în situația noastră. Probabil ar fi dat ghilotina jos din pod și ar fi ras tot.

Stăm pe un butoi de pulbere ce nu vrea să explodeze!

Încep să am dubii legate de protestele care au avut loc până acum. Sperăm să fie ai mei cei ce coboară în stradă, cei ce au inițiativă, cei ce propagă un nou mesaj și un nou gen de atitudine. Sunt naiv, nu e așa? Observ cu tristețe că suntem manipulați chiar și atunci când credem că deținem controlul . De unde vin toate astea?  De unde ușurința cu care ni se curată mintea în timp ce ni se otrăvește sângele?  Avem pretenții occidentale, dar ne ascundem rahatul sub preș de frică să nu supăram stăpânii. Acei mizerabili lipsiți de scrupule ce formează o clasă politică mizerabilă, o clasă politică al cărei scop e să îngrașe cururile pline ale unor grupuri mici și distrugă un popor, o nație.

 Am ajuns să fim exterminați în propriile spitale! 

Mor copii , dar nu ne păsa! Ne-am isterizat doar cât fu mirosul de carne arsă proaspăt, dar acum că morții au început să putrezească în pământ,  parcă nu ne mai interesează atât de tare de fapul că unii dintre ei au fost uciși în spital. Probabil că e mai ușor de suportat gândul unei morți prin perfuzie, decât al unei carbonizări. Ne e mai comod așa!

Să zic că aveam așteptări că lumea va ieşi în stradă, știind că într-un singur spital pe 2015 peste 20 de copii au avut infecții nozocomiale constatate la autopsie, ca medicii se spală cu apă de ploaie înainte să îşi vâre mâininle în pacienţi? Da, aveam, dar degeaba!  Nu au mai venit galeriile plătite și toată lumea a luat atitudine de drepţi, suntem cuminţi şi fără minte.

Privesc la disperarea din privirile ultimilor jurnaliști decenți ai țării. Sunt terifiati de lipsa de atitudine.E îngrozitor când informaţia ce ar trebuie să pornească mototrul societăţii se loveşte doar de un zid de lene socială. E acel moment în care ori vrei să fugi ori vrei să mori ori să înnebunești pentru a trece dincolo de această realitate absolut grotească și să nu mai vezi nepăsarea celor ce primesc și nesimţirea celor ce ne dau.

România mai e aici ?

Fugim, stăm și murim, luptăm? Hei, ce facem?

 

sursa foto

Noapte de Înviere

Noapte de Înviere

                                     de Adrian Mangu

Priveşte ce-ntuneric e-n noaptea de-nviere,
De nori mi-e luna plină , cad stele în pământ
În inimă, Hristoase, e beznă şi tăcere,
Doar sufletu-mi doineşte al vieţii sumbru cânt

De lumânări topite se sprijină bătranii
Ce-şi poartă amintirea şi groapa-n urma lor,
Lăsând un iz de moarte de s-o mănânce cânii
Şi-aşteaptă să îi chemi spre-un ultim salt în gol.

E frig în cimitir, iar clopotul răsună,
Pe rând se scoală morţii din veşnicul lor vis,
Copiii printre cruci speranţa şi-o adună,
Şi-şi cer părinţii-acasă hotarului inchis.

Din candele fierbinţi se scurge untdelemnul
Pe oameni şi pe demoni, pe îngeri şi pe sfinţi,
Până şi păcătoşii iţi prea aşteaptă semnul
Mimând cu toţii-n cor bolboroseli fierbinţi

Se-ncruntă-ntregul cleric şi caută-n morminte
O urmă de speranţă, un bob uscat de jar,
Se pierd în rugăciuni, se sperie, Prea Sfinte,
Că n-au cu ce lumină să iasă din altar.