Viaţă…

Viaţă…
 
                                    de Adrian Mangu
 
Închidem uși, deschidem uși,
Ucidem tot pentr-o idee,
Jucăm un teatru de păpuși,
Gândim minuni, naștem clișee
Orgolii proaste ne trăiesc,
Ne scăpa spasme printre dinți
De ce trăim pe-acest Pământ?
Că să te mint, că să mă minți?
Unii i-ar spune comedie,
Dar eu mă simt atât trist
Şi-n toat-acestă bășcălie
Mă mir că încă mai exist!
Advertisements

Poezia imposibil

Poezia imposibil
                 de Adrian Mangu
 
Aș fi putut fi un munte de nemuriri, de idei, de cuvinte, de chemări
Aș fi putut lua forma golului dintre pietrele de rău sau glasul visului de cerb
Aș fi avut înălțimea unei frunze, zâmbetul unui nor, graiul vântului ursuz și scopul aripii în zbor
Aș fi privit timpul cum cade timp de-un anotimp;
Știi? Orice lucru neștiut știut timp de o clipă reprezintă veșnicia!
Aș fi strigat mai tare decât clipa sau decât vina sau decât moartea ,
Aș fi putut fi ecoul unui plânset sau al unei iluzii
Și lumina vreme de o minus milisecundă aș mai fi putut fi!
Aș fi jucat rolul neroluluii sau al zăpezii aburinde sau al absurdului logic sau tot în același timp,
Aș fi tradus magistral ploaia, picătură cu picătură,
Aș fi distrus iubiri și aș fi creat copii și bulevardei și speranțe aș fi inundat!
Ah ce viață, ce viață aș fi avut!
Aș fi fost orice, oricum, oricând, oricât și…imposibil om!

De parcă…

De parcă…

                                 de Adrian Mangu

De parcă n-ar fi fost de-ajuns această ură,
Acest calvar de inimi ruginite,
Această rece bătălie de uzură,
Aceste răutaţi gratis sădite.

De parcă lumea n-ar fi fost şi-aşa atât de crudă,
De parcă râca şi durerea nu-s de-ajuns,
Admiră-Ţi Doamne minunea plămădită
Şi uite-Ţi dracii ce bine ne-au patruns!

De parcă zâmbete-am avea fără de frică,
Iar viaţa-ar fi o joacă de copii
Ne mor artişti şi oameni ce ridică
Suntem mai proşti şi răi în fiecare zi

Şi-n tot amarul vieţii ce ne doare
Ne declarăm războaie între noi,
Ucidem orice urmă de scăpare
Şi ne-aruncăm copiii la gunoi.

 

Mi-am câştigat dreptul de a scrie “nici un” şi “nici o” prin palmele luate la şcoală

Anii mei de şcoală primară s-au petrecut la şcoala şapte din Focşani. Nu era cea mai bună din oraş, dar era foarte aproape de casă, iar aspectul acesta se pare că a fost cel mai important pentru părinţii mei.

Emoţia primei zile de şcoală nu am avut-o în adevăratul sens al cuvântului. Îmi era doar frică, iar buchetul de garoafe mă stresa îngrozitor de tare pentru că nu ştiam când şi cui trebuie să i-l dau. Tot ce ştiam despre învăţătoarea mea era doar numele, ah, şi faptul că este exigentă. Aparent, ăsta era plusul ei, motivul pentru care toti parinţii o apreciau extrem de tare. “O fi de bine, ce ştiu eu ce-i aia “exigent”… ” .

Nu am fost niciodată o fire care să se adapteze uşor situaţiilor noi. Probabil că dacă m-aş fi născut prin anii două mii, cu siguranţă s-ar fi găsit un nume de sindrom şi pentru mine, dar pentru că pe certificatul meu de naştere scrie optzeci şi şase, am fost doar mocăit şi speriat de bombe.

De mocăiala mea am aflat pentru prima oară de la învăţătoare. Avea un mod foarte direct de a te face să te simţi prost în faţa tuturor colegilor. Ştia să te caracterizeze exemplar cu cele mai urâte cuvinte. Nu a durat foarte mult până să îmi dau seama că exigent nu avea nimic sfânt, înălţător, ci, mai de grabă, reprezenta un cumul de ţipete, ură, ironii, bătăi şi frustrări revărsate asupra noastră, a elevilor ei dragi.

Temniţa noastră a durat patru ani

Temniţa noastră a durat patru ani, suficient cât să formezi o generaţie de sacrificiu. Aşa ni se zicea tot timpul. Ne simţeam “eroi” , dar învăţam de frică. Dictări, autodictări, lucrări de control şi note ce ni se plăteau în palme peste faţă.
Singurul loc în care am văzut fete batute a fost în faţa clasei

Ne bătea ca la miliţie şi ne privea cu o ură pe care ţi-e greu să o uiţi. Îi tremura vocea de nervi când ne chema la catedră să ne dea înapoi lucrarile corectate. Cei care luau zece îşi primeau nota în carnet şi o privire rece, acră, o privire care trăda ciuda că i-a mai scăpat un copil printre degete. Restul, cei mai puţin norocoşi, îşi primeu diferenţa până la zece în palme.

Mâna stânga pentru contră, mâna dreaptă pentru execuţie

Aşa era ţinut capul elevului în momentul în care îşi primea pedeapsa, ca nu cumva să se mişte “domnişorul” şi să nu-i aplice palma corespunzător, iar o palmă de-a ei, bunilor, invelea linistită jumătate din capul copilului. Vă spun toate astea doar pentru a vă putea face o imagine despre mâinile grase şi butucănoase cu care ne croia caracterul.

Vă imaginaţi cum era atmosfera într-o clasă de treizeci de copii care îşi aşteptau rândul la bătaie? Nu cred! Plângeam cu toţii şi nu stiam exact de ce plângeam. De frică pentru că ne venea rându? Dintr-o repulsie faţă de spectacolul grotesc şi traumatizant ce se desfăşura în faţa noastră? Din cauza sunetului obrazului proaspat izbit? Din cauză că urla la noi pe un ton de torţionar avid după violenţă “Gura!”, “Liniste!”, “Las` că o sa plângeţi când o să vă vină rândul!” ? Plângeam de nervi pentru că ne simţeam trădaţi de toţi părinţii care îi lăudau exigenţa, dar nu se sinchiseau nicioadată să treacă prin bătăile ei? Greu de spus, dar cu siguranţă era un melanj numai bun de trait la 7-8 ani.

Spre norocul meu, luam doar opt, nouă şi zece. “O palmă-două dor ca dracu de tare, dar macar trec repede”, aşa mă încurajam, încercând să plâng în mine şi să nu fac prea mult zgomot când lacrimile îmi ajungeau în nas. Drumul până la catedră îmi înmuia picioarele de fiecare dată. Ceafă mă furnica şi parcă nu mai reuşeam să vad nimic în jurul meu. Auzeam doar plânsete şi vedeam doar privirea morţii ce mă aştepta cocoţată pe postamentul pe care se afla catedra. Nota nu era o evaluare a elevului, ci, mai degrabă o sentinţă. “Domnişorule Adrian, opt!”

Nu mă aşteptam să doară atât de tare, dar ştia de fiecare dată să ne demonstreze că are forţă! Palmele nu au venit una după alta, nu! Nota trebuia savurată cât mai mult. După prima lovitură şi-a luat timp să îmi aşeze capul înapoi în mâna ei stângă şi să ţipe la mine să nu mai plâng. Şi n-am mai plâns, doar mă rugam să se termine mai repede. După runda a doua m-a trimis în bancă şi pâna în spatele clasei, unde stăteam, m-au urmărit doar usturimea de pe faţă şi bodogănitul învăţătoarei. O mustrare menită să ţină caldă amintirea durerii. Şi iată că, după ani şi ani…încă o mai ţine.

 

 

 

Pauză de-o moarte

Sunt atât de bătrân încât îmi simt sângele cum se transformă în pământ şi mă zgârie prin venele tocite, prin bucăţile de carne ce atârnă spre pofta câinilor. Mă trage viaţa spre groapă şi de acolo…Dumnezeu o şti unde! Da doar atât, nimic concret! Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu e ca şi cum eu mă impotrivesc crucii, numai că dimineaţă de dimineaţă mă tot trezesc viu şi, culmea, trăiesc. Unii ar spune că sunt mofturos, că nu mai pot de atâta bine, că mă plictisesc sau că aşa e orice moş senil şi sclerozat. Da voi chiar credeţi că viaţa e de dorit la orice vârstă? Tinerilor, vine o vreme în care îţi e şi ruşine dacă nu mori şi chiar devine dureros şi frustrant. Schimbi generaţii, îţi vezi prietenii doar prin poze îngălbenite, ba mai mult, ţi-o iau copii înainte cu un aer curajos, de parcă ar vrea să îţi zică “Las` tatae că-ţi arăt eu cum se moare!”. Dah, ei se duc, tu nu te duci şi te doare gândul că ziua asta trebuia să fie pentru ei, nu pentru tine. Cum să îţi vină să înghiţi bucata lor de pâine?
 
Dar trăieşti…ce să faci? Căndva nu exista loc al lumii care să ţi se pară prea departe, iar acum drumul până la veceu e o întreagă aventură. Existenţa ta reprezintă doar un du-te-vino prin casă, plin de oftări de durere. Dintr-un om clădit din vise, iubire, speranţă observi că, încet-încet, devii un tub gol, pustiit, o hârtie aruncată pe jos de care nu se îndură nimeni să o pună la coş. Te minunezi în fiecare dimineaţă că ai atins suta. E un miracol şi un blestem. E singurul lucru pe care-l mai poti face zi de zi, să îmbătrâneşti.
 
Hei Doamne, măcar 5 minute de moarte dă-mi şi mie!

Ploaie de noiembrie

Ploaie de noiembrie
                   de Adrian Mangu
Se bat toți plopii ram în ram,
Iar ploaia rece bate-n geam
Și-un vânt îmi curge prin cuvânt,
Mi-e iarăși toamnă pe pământ
E-un mod sinistru de-a-sfârși
O roată în apus de zi
Ce viață mi-o va răsturna
Pe fiecare spiță a-sa
Să plouă veșnic,rar și mult,
Tu să mă strigi, eu să te-ascult,
Să îmi vorbești și să te tac
Într-un noiembrie în prag
Nici frica nu se mai aude
De sub aceste streşini ude…
-Da plouă Ploaie cât te ține
Amar, adânc și trist în mine!

A4

A4

                                de Adrian Mangu

Am să te-aștept pe-o margine de-A4
La fel de trist, la fel de resemnat,
Să nu îmi spui clișee cu zorzoane,
Să nu te schimbi că, zău, ar fi păcat!

Pe un birou pierdut pe-o stradă-ngustă,
Închis brutal în casa-n care-am stat,
Vei regăsi culcuș de strofă veche,
Cu care noi cândva ne-am fi incoronat

De-ai să citești sau nu, numai tu știi a spune,
Dar ce e scris, e scris de mâna ta,
Ai și-un pahar de ți se face sete,
Pahar pe care sfinţii l-au tot umplut cândva

Aceleași lacrimi, aceleași dulci amoruri,
Din care noi cu patimi băut-am pân la fund…
Să tot priveşti cu dor paharu-acestei clipe
Ce l-am golit ca proştii aşa curând.

Am să te-aștept pe-o margine de-A4
Și de vei vrea să mai zdrobim un vis,
Strânge-mă bine, gândește un “adio”
Și împreună să ne-apucăm de scris!