Anii mei de şcoală primară s-au petrecut la şcoala şapte din Focşani. Nu era cea mai bună din oraş, dar era foarte aproape de casă, iar aspectul acesta se pare că a fost cel mai important pentru părinţii mei.
Emoţia primei zile de şcoală nu am avut-o în adevăratul sens al cuvântului. Îmi era doar frică, iar buchetul de garoafe mă stresa îngrozitor de tare pentru că nu ştiam când şi cui trebuie să i-l dau. Tot ce ştiam despre învăţătoarea mea era doar numele, ah, şi faptul că este exigentă. Aparent, ăsta era plusul ei, motivul pentru care toti parinţii o apreciau extrem de tare. “O fi de bine, ce ştiu eu ce-i aia “exigent”… ” .
Nu am fost niciodată o fire care să se adapteze uşor situaţiilor noi. Probabil că dacă m-aş fi născut prin anii două mii, cu siguranţă s-ar fi găsit un nume de sindrom şi pentru mine, dar pentru că pe certificatul meu de naştere scrie optzeci şi şase, am fost doar mocăit şi speriat de bombe.
De mocăiala mea am aflat pentru prima oară de la învăţătoare. Avea un mod foarte direct de a te face să te simţi prost în faţa tuturor colegilor. Ştia să te caracterizeze exemplar cu cele mai urâte cuvinte. Nu a durat foarte mult până să îmi dau seama că exigent nu avea nimic sfânt, înălţător, ci, mai de grabă, reprezenta un cumul de ţipete, ură, ironii, bătăi şi frustrări revărsate asupra noastră, a elevilor ei dragi.
Temniţa noastră a durat patru ani
Temniţa noastră a durat patru ani, suficient cât să formezi o generaţie de sacrificiu. Aşa ni se zicea tot timpul. Ne simţeam “eroi” , dar învăţam de frică. Dictări, autodictări, lucrări de control şi note ce ni se plăteau în palme peste faţă.
Singurul loc în care am văzut fete batute a fost în faţa clasei
Ne bătea ca la miliţie şi ne privea cu o ură pe care ţi-e greu să o uiţi. Îi tremura vocea de nervi când ne chema la catedră să ne dea înapoi lucrarile corectate. Cei care luau zece îşi primeau nota în carnet şi o privire rece, acră, o privire care trăda ciuda că i-a mai scăpat un copil printre degete. Restul, cei mai puţin norocoşi, îşi primeu diferenţa până la zece în palme.
Mâna stânga pentru contră, mâna dreaptă pentru execuţie
Aşa era ţinut capul elevului în momentul în care îşi primea pedeapsa, ca nu cumva să se mişte “domnişorul” şi să nu-i aplice palma corespunzător, iar o palmă de-a ei, bunilor, invelea linistită jumătate din capul copilului. Vă spun toate astea doar pentru a vă putea face o imagine despre mâinile grase şi butucănoase cu care ne croia caracterul.
Vă imaginaţi cum era atmosfera într-o clasă de treizeci de copii care îşi aşteptau rândul la bătaie? Nu cred! Plângeam cu toţii şi nu stiam exact de ce plângeam. De frică pentru că ne venea rându? Dintr-o repulsie faţă de spectacolul grotesc şi traumatizant ce se desfăşura în faţa noastră? Din cauza sunetului obrazului proaspat izbit? Din cauză că urla la noi pe un ton de torţionar avid după violenţă “Gura!”, “Liniste!”, “Las` că o sa plângeţi când o să vă vină rândul!” ? Plângeam de nervi pentru că ne simţeam trădaţi de toţi părinţii care îi lăudau exigenţa, dar nu se sinchiseau nicioadată să treacă prin bătăile ei? Greu de spus, dar cu siguranţă era un melanj numai bun de trait la 7-8 ani.
Spre norocul meu, luam doar opt, nouă şi zece. “O palmă-două dor ca dracu de tare, dar macar trec repede”, aşa mă încurajam, încercând să plâng în mine şi să nu fac prea mult zgomot când lacrimile îmi ajungeau în nas. Drumul până la catedră îmi înmuia picioarele de fiecare dată. Ceafă mă furnica şi parcă nu mai reuşeam să vad nimic în jurul meu. Auzeam doar plânsete şi vedeam doar privirea morţii ce mă aştepta cocoţată pe postamentul pe care se afla catedra. Nota nu era o evaluare a elevului, ci, mai degrabă o sentinţă. “Domnişorule Adrian, opt!”
Nu mă aşteptam să doară atât de tare, dar ştia de fiecare dată să ne demonstreze că are forţă! Palmele nu au venit una după alta, nu! Nota trebuia savurată cât mai mult. După prima lovitură şi-a luat timp să îmi aşeze capul înapoi în mâna ei stângă şi să ţipe la mine să nu mai plâng. Şi n-am mai plâns, doar mă rugam să se termine mai repede. După runda a doua m-a trimis în bancă şi pâna în spatele clasei, unde stăteam, m-au urmărit doar usturimea de pe faţă şi bodogănitul învăţătoarei. O mustrare menită să ţină caldă amintirea durerii. Şi iată că, după ani şi ani…încă o mai ţine.
Adrian Mangu 