Orgoliul şi farfuriuţa

 

De când e lumea și pământul, omul a încercat să pară, nu să fie, doar să pară. Ne vindem în fiecare zi imaginea de ființe perfecte și ne e teamă să recunoaștem când greșim. Trăim sub semnul persecuției, al lumii care ne râde și al nevoii de a ne justifica acțiunile, astfel încât să pară că totul iese doar cum vrem noi, ajungând până în punctul în care intervin oftica și supărarea pe cei care nu marșează pe ideile pe care le avem, chiar dacă știm, în sinea noastră, că nu au nici o logică. Important e să faci cum vreau eu, să spui ce vreau eu și să fii cum vreau eu pentru altfel nu aș mai avea dreptate și mi-ai răni sentimentele (orgoliul).

Eram mic și țin minte că într-o seară ne-a venit în vizită o prietenă de-ale mamei. O femeie normală, simplă, genul de om care nu iese cu nimic în evidență, ceea ce e super ok. Doar că, atunci când mama i-a adus o ceașcă cu cafea, așezată cu grijă pe o farfuriuță, doamnă cu pricină, din greșeală, a vărsat puțină cafea în farfuriuță.

Cât ar fi costat-o, ca în clipa în care mama i-a spus poftiti un servetel, să spună mulțumesc și să curate cafeaua? Dar nu a putut face asta și știți de ce? Pentru că există un pitic, numit orgoliu, care ne distruge logica și se pune de-a curmezișul în fața tuturor, doar pentru falsa lui plăcere de a demonstra lumii întregi că el nu greșește niciodată! Oricât de ilogice ar fi reacțiile pe care ni le oferă, oricât de stupizi și schimonositi am părea făcându-i pe plac, oricât de certăreți sau muți am deveni, pe el nu-l interesează decât să i se dea dreptate!

În loc să urmeze firul logic al întâmplării, doamna P. a preferata să spună că intenționat a vărsat cafeaua în farfuriuță pentru că așa îi place ei să o bea. Dacă nu i-aș fi văzut stângăcia cu care toată seară și-a turnat cafeaua în farfuriuță, dacă nu aș fi văzut penibilul din privirile ei, dacă nu aș fi văzut chinul cu care femeia a băut toată cafeaua, farfuriuță cu farfuriuță, dacă nu aș fi auzit zgomotul odios pe care îl producea de fiecare dată când o sorbea, aș fi zis că asist la o scenă absolut banală, de-a dreptul monotonă, care nu avea să mă învețe nimic. Dar nu a fost așa, iar eu, la vârstă de 5 ani, cât aveam la momentul respectiv, am realizat că oricât de simplu ar fi ritmul vieții, oamenii se vor complica tot timpul și vor căuta cele mai stupide explicații și vor  avea cele mai puerile atitudini, doar pentru a nu admite că uneori greșesc și că, din când în când, mai au nevoie și de ajutor.

Nu vă-ntristaţi

Nu vă-ntristaţi

                                    de Adrian Mangu

Nu vă-ntristaţi de nu mai sunt,
Cu fluturi albi mă port în vânt,
Iar când privi-voi înapoi,
Demult veți fi plecat și voi…

Aproape-s zorile de mal,
Răsar și păsări de cristal,
Purtând sub aripile moi
Un vis ușor, un somn greoi

Deschise-s stelele-n petale
Și flori de foc sclipesc în cale,
Miros de astre arse-n zbor
Îmi par tamai-ngerilor.

Se-arată tainici Dumnezei,
Preoți se luptă între ei
Tot căutând cuvântul plin
Cu gust de pâine și de vin.

De morți tăcuți se-agață viii
Și rând pe rând își nasc copiii,
Care atunci când vor fi copți,
S-or agăța și ei de morți.

Acum e pace în simțiri,
Mă decojesc de amintiri,
Iar cei ce mă jeleau cândva
Pășesc tăcuți în urma mea.

Toamna

_MG_0186

Toamna

                                     de Adrian Mangu

A venit bogata toamnă
Să-mi zică de dimineață
Că iubita noastră vară
A plecat și ea-n vacanță.

Strugurașii roși și galbeni
Cheamă toți copiii-n vie
Să răsfețe prichindeii
Cu must bun și veselie.

Fructele, trezite-n pomi,
Dulci, zemoase ne așteaptă
Să le adunăm cu grijă,
Să le facem marmeladă.

Roșiile urcă pe vrej,
Varza stă leneșă-n soare,
Doi arde se duelează
Pentru-o vânată mai mare.

Trec cocorii peste noi
Și se duc tare departe,
Buni spune că ei zboară
Către țările mai calde

Din frumoase crizanteme
Mama-mi face coroniță
Iar copilul ei începe
Un nou an de grădiniță

Te strig

522911_266082476819779_249628502_n

Te strig

                                  de Adrian Mangu

Te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
uneori discret, fără ca nimeni să știe ce gândesc,
nici măcar tu, nici măcar eu,
ci doar primul “te” al primului “te iubesc”.

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
din materie spre suflet, din ființă spre neființă,
din exterior spre interior, din “nu te simt” către dorință.

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
te dansez prin văzduhul fluturilor de granit
și te las să mă trăiești în îmbrățișări nocturne pline de răsărit

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sunt ecoul neterminat al unui gând ce nu s-a spus,
al unui pas dorit ce încă nu s-a pus

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
te desenez cu o lumină discretă ce ne trăiește tardiv,
dar care încearcă să își facă drum printre pătratele desenate ostentativ

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sunt la o inimă distanță și totuși bat la noi în piept
când mai cu foc, când mai încet

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sperând să m-auzi, sperând să mă știi,
sperând să te tac într-o bună zi.