Bulgări de suflet
Odă voluntarilor
de Adrian Mangu
Astăzi este sărbătoare,
Oameni noi stau printre noi,
Viaţa ne prinde culoare,
Rescoperim eroi
Zâmbete şi voie bună,
Împreună-orice putem,
Peste noi stă o cunună,
Voluntari cu toţi suntem
Libertatea străluceşte
Şi spre ea pornim visând,
Lumea toată ne trăieşte,
Facem pace pe pamant
Viitorul ne aşteaptă,
Noi de azi il construm,
Ne unim într-o idee,
Într-un spirit ne unim!
După 1990 am asteptat cu toţii să se schimbe ceva. Am avut aşteptări de la alţii, dar pe noi ne-am neglijat, nouă nu ne-am cerut nimic niciodată şi nici nu am ştiut să ne oferim singuri ceva.
În 30 de ani de viaţă am învăţat că lucrurile bune se fac cu greu, cu sudoare, cu dezamăgiri,cu durere, iar dacă ceva e prea uşor de obţinut, cu siguranţă nu e ceea ce îmi trebuie. Lenea, obişnuinţa, neştiinţa, naivitatea ne-au făcut să ne căutam destine facile. Invocăm norocul la fiecare pas şi aşteptăm ca planeta să se învârtă, iar Divinitatea să ne arunce în zori binemeritatul loc la care râvnim. Ne-am obişnuit să credem că merităm totul făra să dăm nimic înapoi.
Din păcate, simţul normalităţii ni s-a atrofiat, iar lucruri fireşti le privim acum ca fiind extraordinare sau nu le mai privim deloc. Vorbim prea mult despre politicieni care dau şi nu dau nimic în acelaşi timp, vorbim prea mult despre nevoile unui popor care nu ştie ce nevoi are, dar niciodată despre obligaţiile pe care le avem cu toţii faţă de noi înşine şi faţă de cei ce ne înconjoară.
Astăzi am avut privilegiul de a sta împreună la aceeaşi masă cu două faruri culturale, doi oameni extraordinari care prin modestie şi inteligenţă, prin răbdare şi pasiune, prin virtuozitate şi sacrificiu şi, nu în ultimul rând, prin muncă titanică reuşesc să ridice spre normal societatea în care trăim.
E nevoie de cultură şi de bun gust!
Cultura şi bunul gust sunt cuvinte care au ajuns să sperie nejustificat extrem de multă lume şi care, de prea multe ori, au ajuns să fie asociate cu snobismul şi cu oamenii farisei. Nu e aşa, dragilor! Precum ne e sete de apă, aşa ar trebui să e fie sete de frumos, pentru că, în fond şi la urma urmei, cultura asta înseamnă. Mai mult de un sfert de secol ne-am făurit o societate a formelor fără fond, o lume de carton colorat care ascunde o lipsă cruntă de bun simţ, de înălţare şi de firesc. Nu putem continua aşa, nu ne permitem acest trai ce ne barbarizează, iar speranţe există, trebuie doar să facem pasul catre acele locuri ce ne pot oferi vânt bun propriilor corăbii şi aici mă refer la biblioteci şi minunatele săli de spectacol! Nu exista nimic mai frumos decât timpul petrecut cu folos!
Niciodată nu aş fi crezut că într-o zi de 24 ianuarie voi avea şansa, ca în clădirea care mulţi ani a adapostit muzeul Micii Uniri, să petrec o amiază cu aceşti doi mari Oameni, aceste două repere ale muzicii clasice, aceste două repere de bun simţ şi normalitate. Aryeh Levanon şi Vincent Gruger, căci despre ei este vorba, ne-au oferit timp din timpul lor pentru a reporni în noi focul şi dragostea de normalitate, atât de greu încercate în aceste vremuri neguroase.
Muzicieni extrordinari, dar extrem de simpli şi modeşti pe care pot spune că îi iubesc pentru tot ceea ce sunt şi oferă celor din jurul lor, două poveşti absolut fabuloase care au cel puţin patru lucruri în comun: iubirea de muzică, de frumos, iubirea de Focşani şi munca enormă pe care au depus-o pentru a realiza un vis pe care să-l dea în dar oraşului nostru, Orchestra de cameră “Unirea”.
Ceea ce am trăit astăzi pot descrie ca pe o zi a Unirii petrecută atipic, o zi în care Unirea a fost făcută între Focşaniul vechi şi cel al zilelor noastre, o zi a unirii în care am redescoperit pasiunea şi viziunea comună, o zi care mi-a reamintit că sunt dator să contribui aşa cum pot la normalizarea vieţii de zi cu zi şi că sunt obligat să sprijin societatea în care trăiesc pentru a-şi reîmprospăta valorile morale, atât de necesare nouă, tuturor.
Şi da, dragilor, normalitatea se exersează în fiecare zi!
Pe final, dacă îmi permiteţi, chiar şi dacă nu îmi permiteţi 🙂 , aş vrea să mulţumesc tuturor celor care au contribuit la acest exerciţiu de normalitate şi aş dori să le reconfirm faptul că au în mine un prieten şi un partener serios care le va fi alături pentru totdeauna!
sursă foto şi motor al minunatei întalniri: Silvia Vrînceanu 🙂
Dacă ar fi să îmi definesc viaţa, aş spune aşa: sunt doar un om în căutare de frumos, în căutare de idei, în căutare de vibraţii şi într-o veşnică fugă după cuvinte.
Îmi e greu să îmi găsesc în clipa de faţă cuvintele care exprimă ceea ce simt şi aşa păţesc după fiecare moment de bine, după fiecare nouă amintire înălţătoare adăugată colecţiei mele sufleteşti.
În seara asta folosesc cuvintele doar pentru a descrie sunete, senzaţii şi emoţii. Nu vor fi rime, nu voi alerga după ritm şi nici nu voi măsura nimic. Cum să descriu o sală de Ateneu? Cum să reuşesc să desenez în cuvinte tot ce înseamnă această inimă a culturii a acestui mic oraş căruia îi spun acasă? Îmi e dificil să vă descriu emoţia pe care o simt de fiecare dată când îi paşesc pragul şi-mi las tot secolul la intrare. E nemaipomenit să vezi oameni îmbrăcaţi frumos şi care aşteaptă, cu acelaşi entuziasm pe care îl simţi şi tu, cupa plină de sublim, de pace şi de înţelepciune. Fac o paranteză şi vă spun că încerc să mă feresc cât pot de mult de cuvintele mari, nu aş dori să abuzez de ele, dar dacă pe aici pe colo o voi face, aveţi răbdare şi mă iertaţi.
Culoare, vibraţie, sunete, idei, seninătate, emoţii, sentimente, o energie nemaipomenită sub bagheta unui singur dirijor, Aryeh Levanon! Un focşănean care, după mai bine de 65 de ani, a revenit în ţară, în oraşul său natal pentru a mai dirija încă o dată visul pe care l-a plămădit în palmele Focşaniului Vechi, Orchestra semi-simfonică Unirea.
Au trecut ani de zile, oraşul s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, dar, sub actualul dirijor, Vincent Gruger, Aryeh Levanon a regasit o orchestră care încă mai poartă cu grijă şi cu maestrie aceeaşi grea misiune, aceea de a înălţa spiritul uman şi de a curăţa şi obloji suflete.
Doi maeştri pe o singură scenă!
Un spectacol festiv, un public absolut minunat, o atmosferă de sărbatoare şi muzicieni veniţi din marile oraşe ale ţării pentru a performa sub bagetele celor doi nemaipomeniţi dirijori. O seară minunată ce a vibrat pe Enescu, Levanon, Offenbach, Constantinescu şi Beethoven, o seară ce a păcălit timpul şi a strâns în braţele Ateneului Popular Mr. Gh. Patia o parte a Focşaniului Vechi şi o parte a Focsaniului Nou.
Iar eu, într-o sală de ateneu, într-o seara geroasă de ianuarie, am realizat că avem o datorie, nu faţă de cei ce ne-au fost, ci faţă de cei ce vor veni. Suntem puntea ce face legătura dintre generaţii, suntem cei ce le lăsăm un trecut viitorului nostru.
Nu o cunosc
de Adrian Mangu
Nu o cunosc, nu mă cunoaşte,
Ne salutăm ocazional,
Ea e magia vieţii noastre,
Eu sunt banalul din banal.
Aşa grăbită mi s-a dat,
Zile în dar mi-a oferit
Şi-n pieptul meu tăcută-a stat
Chiar şi când nu i-am dat nimic.
Îmi bate inima în gol,
Hm, fu primul glas ce-am auzit,
A vieţii mele cheie sol
Când eu nu auzeam nimic
Chiar şi acum mă-mpinge-n piept,
De doruri grele se fereşte,
Mă tot imploră să o iert,
Iar eu o tot zoresc: iubeşte!
Îmi bate inima în şoaptă,
E un tic-tac apăsător,
Nu e nici vie , dar nici moartă,
Nu sunt nici viu, dar nici nu mor…
Ne ninge viaţa
de Adrian Mangu
Ne ninge viaţa cu iubiri,
Cu zile bune, despărţiri,
Himere ce în zori dispar
Şi uşi deschise în zadar.
Ne ninge viaţa şi nu ştim,
Ne ridicăm, ne poticnim,
Străbatem drumuri cenuşii,
Când mă invoci, când nu mă ştii
Ne ninge viaţa şi ne doare,
Azi mai puţin, mâine mai tare,
Ce mai contează când eşti sus
Un zbor sau o cădere-n plus
Ne ninge viaţa cu-amintiri,
Cu desfătări şi amăgiri,
Cu zile calde, zile reci…
De ce să vii, de ce să pleci?
Ne ninge viaţa, draga mea,
Ascunde-mă pe undeva,
în tot ce eşti şi nicăieri,
În visele trăite ieri
Ne ninge viaţa, nu ne plânge,
Pâna-n priviri neaua ne-ajunge,
De nu ne-a fost, nu te-ntrista,
Nu-i vina mea, nu-i vina ta.
Nu-ţi mai sunt şi nu-mi mai eşti
de Adrian Mangu
Nu-ţi mai sunt şi nu-mi mai eşti,
Numai amintiri ne leagă.
Cât de drag ţi-am fost nu ştiu,
Ştiu că mie mi-ai fost dragă
Stau tăcerile-ntre noi
Şi se-nfruptă-n suferinţi.
Azi nu te mai simt, iubito,
Şi nici tu nu mă mai simţi
Două suflete se zbat,
Sapă crunt în carne vie,
Unul vrea să mi te dau,
Altul vrea să te dai mie
Dorul plânge şi mă doare,
Lacrimile se înnoadă,
Ce n-aş da să te mai văd
Şi să mă mai vezi o dată
Două te iubescuri reci,
Nerostite cad spre stele
Nu a fost să-ţi fiu ursitul,
Tu, ursita vieţii mele.
Dumnezeu priveşte-n jos,
Îngerii sunt împietriţi,
A dat inimi preacurate
Unor oameni prea grăbiţi.
Adrian Mangu 