Măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

 

Măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

de Mangu Adrian

Plouă greu în oase, iar viaţa mi-o privesc trecând prin faţa ferestrei. Bătrâneţea mă doare, dar o ştiu doar eu! Cândva ştiam să merg! Învăţasem de copil că rostul nostru e de a merge în picioare. Nu ştiu de ce am făcut-o. Poate pentru că mama refuza să meargă de-a buşilea şi am cedat eu pentru a-i semăna. Poate pentru că tata insista disperat printr-un larg legănat de mâini şi de genunchi să fac precum face dânsul. Poate pentru că toţi copiii o făceau şi nu aş fi suportat să rămân în urma lor. Nu ştiu… Startul unei generaţii era şi startul meu şi mi-ar fi fost ciudă să-l pied. Ciudat e că toţi plecăm în acelaşi timp, dar ne stingem în bătai de vânt diferite. E târziu, plouă şi nimeni nu mă mă mai înţelege, nici eu măcar. Mai trece o zi şi singurul prieten mi-e Dumnezeu. L-am cunoscut prin ” înger-îngeraşul meu”, bunica m-a învăţat , săraca bunica, mi se pare că au trecut secole de atunci, îmi pare că a fost doar un vis, un rod al imaginaţiei mele. Îmi pare că nu am existat decât într-o clipă batrână plina de doruri şi amintiri.
Cu cât îmbatrâneşti mai mult, cu atât amintirile dor din ce în ce mai tare. Iubirile dispar, visele dispar, planurile dispar, reperele dispar, dorinţele dispar. Viaţa îţi devine un lung şir de regrete şi te gândeşti de ce unicul tau prieten, Dumnezeu, te-a uitat în singurătate, deşi tu i te rogi în fiecare seară.
Singurătatea face din tine un unic exponent al unor oameni ce din viaţă ţi-au intrat în amintire. Prin tine reuşesc să mai iasă la lumină frânturi din vieţi demult apuse. Dar cu ce folos? Cui să i le povesteşti? Cine să te mai asculte? Nici tu nu te mai asculţi, te negi şi încerci să îţi goneşti fricile. Te sperie viaţa, te sperie moartea, te sperie fiecare apus de soare şi fiecare noapte de singurătate, precum te sperie şi fiecare răsărit care ştii că îţi va aduce o nouă zi tristă şi plină de tăceri. O casă cândva plină de oameni, de zgomot, de hărmălaie, de râsete , acum adăposteşte doar ţipătul tăcerii, al bătrâneţii şi al mirosului de naftalină.
Viaţa se petrece printr-o cutie de plastic numită televizor, dar de mult ai renunţat să mai ţii pasul cu ea. A trecut pe langă tine fară să te salute. Te-a lăsat să te reobişnuieşti cu mersul de-a buşilea. De data asta nu mai era nimeni care să te ridice în picioare! Nici urmă de mamă, nici urmă de tată. Nu mă plâng, doar plâng, e tot ce mi-a rămas. M-am împăcat cu gândul că voi muri într-o casă pustie, fără nimeni care să mă mângâie pe creştet. Plouă de două zile şi toate oasele mă dor, dar nu-i nimic, nu-i nimic, măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

Trofeu

Te voi păstra drept trofeu! Vei sta închisă în vitrina existenţei mele si imi voi defini viaţa prin dibăcia capturării acestui exemplar nemapomenit. Mă voi lăuda cu toate defectele tale, cu imposibila-ţi fire, cu toate cicatricile lăsate de tine pe buze-mi si le voi povesti de înfiorătoarea luptă dintre noi doi.

Le voi arăta minciunile din spatele adevărului şi adevăruriele ce se ascundeau în minciună şi voi dezbraca de idei şi sentimante întreaga noastră confruntare. Le voi descrie lumea ce am deschis căutând spre tine şi uşa ce vroiai să-mi zăvorăşti în piept. Vei arde în ochii mei, în timp ce cuvintele vor exploda izbindu-mi-se de dinţi.

Inima îmi va muşca din gat, implorandu-mă să o tac. Toţi se vor minuna de povestea noastră. Te vor blama cot la cot cu mine, te vor respinge şi se vor dezlega de viclenia respiraţiei tale. Indignări, tensiuni, urlete, dezgust! Asta e tot ce mai reuşeşti să provoci.

Toţi îmi vor mulţumi pentru destăinuire, mă vor felicita pentru izbândă , îmi vor aprecia caracterul şi vor bea în amintirea chinurilor mele. Voi închina cu ei paharul, voi cădea în golul victoriei mele, voi stinge lumina în mine, îţi voi închide viaţa în suflet şi voi aştepta să mă dezlegi, într-un final, de tine.

Poetului

Stiam ca poetul va muri o data cu trecerea anilor.El e doar o parte trecatoare a fiintei mele. Un foc de paie care se mistuie in propriul jar. Era inevitabil. Important era sa ma tin bine pana cand se sfarsea totul. Nu e o bucurie convietuirea cu un poet. Asta am stiut-o din totdeauna. Era un drog de care ma agatasem de mic,un drog pentru care aveam sa platesc ani buni din viata.

Nu stiu in ce directie vreau sa merg cu randurile acestea. Nu stiu daca e o confesiune, o desconspirare sau o terapie pe care vreau sa o fac in vazul lumii. Sunt mai gol ca niciodata si ma afisez cu nonsalanta in gandurile tale. Vibrez,dansez si asez idei in locuri de care nici nu stiai ca exista. In linii mari cam asta facea si poetul din mine.Avea prostul obicei sa puna sclipiri in cele mai matuite cotloane si sa umbreasca tot era mai stralucitor. Ii placea sa ma tina intr-un sah vesnic,sa ma puna sa transpir de teama,ca mai apoi sa imi stoarca sudoarea pe mici bucatele de hartie pe care sa le servasca orgoliului meu.

Se completau perfect. Formau un tot destructibil si indestructibil. Ii priveam fascinat in timp ce poetul aseza caramizi pe suflet,iar orgoilul aseza zambete prostesti pe fata. Construiau castele din carti de joc pe inima mea si ma puneau sa trag cartea ce tinea minunatia in picioare. Adoram castelul si ma prabuseam o data cu el.

Scriu fara ma opresc. Abia mai respir. Uit sa clipesc. Ideile curg fara oprire,asa ca-n zilele bune. Nu stiu cine le scrie… eu sau poetul si nu stiu nici cine va jubila spre final…eu sau orgoliul? Cert e ca inca scriu. Poate ca ma folosesc de poet pentru a-l desconspira sau poate ca el se foloseste de mine ca sa-si arunce ultimele margaritare pe foaie. Margaritare,am spus margaritare, pe semne ca inca mai cred in el. Ne-au unit atatia ani. Inseparabili am fost. Singuri pe margini de lacuri, pe varfuri de munti si pe maluri de mari,singuri. Noi si spectacolul lumii. Un om trezit de poet pentru a privi cum ceilalt dorm. Intrigant si dureros.

Naivitatea se sterge precum creta cu buretele,iar poetul moare o data cu ea.  Nu stiu de ce scriitorii spun ca eu-l treaz e un dar. Eu nu l-am perceput asa niciodata. Stiu ca in orgoliul meu am spus ca e cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata. Stiu,asa e,dar a fost si singurul. Poetul traieste tot. Traieste aripa de inger, traieste omul care doarme, traieste bataia vantului,norul care ascunde soarele, apa care saruta pamantul, visul care incununeaza noaptea, stelele care stralucesc cerul, luna care lumineaza gandul si sufera pentru fiecare in parte. Poezia este partea cea mai dulce a suferintei,dar si cea mai amara,iar suferinta e durerea incununata de poezie,iubirea incununata de poezie,viata incununata de poezie. Poezia e coroana de spini care sfasie fruntea si obliga privirea sa planga pentru fiecare atom in parte. Rar zambeste,rar se bucura. Poetul e singurul care atinge fericirea superma. E o pasare care zboara cu nebunie spre soare. E un Icar,daca vrei sa ii spunem asa. Numai ca acest Icar cade de fiecare data pe pamant,nu in apa. Nu moare! Traieste dupa fiecare cazatura dureroasa,supravietuieste doar pentru a face acelasi drum mereu,fara oprire,astfel transformandu-se in Sisif. Fatala combinatie,vesnica,dar fatala.

Nici nu stiu ce mai simt in clipa asta. Il cert? Il dau de gol? Ii plang de mila? Sau poate ca el rade si se bucura in timp ce ma foloseste pe post de creion. Ma cearta? Ma da de gol? Imi plange de mila? cred ca se joaca. Asa cum a facut-o de atatea ori, sute si mii de ori.

Orgoliul inca tace. Nici o grimasa nu imi brazdeasa fata,nici un rictus.  Inversunarea de la inceput parca s-a mai potolit. Ideile incep sa dispara,dar poetul e inca aici. Abia mai respira. Important e sa ma tin bine,sa rezist mai mult ca el,macar cu o clipa,nu vreau sa mor poet. Ma opresc din scris. Zambesc!

Guest Post : Alexandru Filimon- Epigonul “personalizat”

 

Epigonul “personalizat”

 

 

Sufletul a împrumutat încă de mult un apolinic glacial cu privirea ţintă în procesul neantizării peisajului citadin cu nuanţa de film noire . Schimb a “n” perechea de ochelari ai timpului încercând din răsputeri să nu rezum totul la o sumă de non-sensuri. Sunt cuprins de un sentiment al efemerului al cărei opoziţie sinceră nu e decât durata, dar nu mai pot cheltui un timp atemporal, în nici un caz pe ceea ce văd sau ceea ce îmi doresc să văd. Nu m-a cuprins pe mine sentimentul  abnegaţiei într-o lume de canibali îmbrăcaţi elegant, manieraţi până la culme, baricadaţi în anticameră, ce savurează cu delicateţe aristocratică bietele idei încă în ou, ştergându-se la bot cu frunze mari de palmieri. Comedie de salon din vremurile elegante superficial, splendid peisaj. Doar că vremurile au trecut, salonul s-a preschimbat în oraş, canibalii au căpătat valenţe moderne, doar “îngurgitatul” a rămas imuabil în faţa timpului, el şi cu o comedie interpretată de barbari de seamă ce aclamă stoic calea evoluţiei şi a civilizaţiei. Mirobolant peisaj …Poate cineva ar trebui să vorbească mai tare, să-i dea pe “mute” sau să le spună precum personajul lui Caragiale “silenţium, măgarilor!”. Doar că azi “un pedagog de şcoală nouă” ar rosti zadarnic aceste cuvinte, care odinioară stârneau ruşine, astăzi stârnesc râsul. Uneori “întoarcerea lumii cu fundul în sus” ne găseşti solitari, stingheri dar nu alienate de noi înşine, ba din contra ceva mai lucizi la procesul asiduu, din sfera metafizică a “cunoaşterii de sine”. Aşa mă va găsi şi pe mine, doar că eu parcă devin un epigon în faţa vieţii.
M-am trezit brusc şi greu dintr-o stare onirică ce deja îmi accentua spleenul până în faza încarnării propriilor mele probleme în fantome ce continuă să bântuie chiar şi pe alţii. O cafea mai neagră ca noaptea aşa cum imi placea mie mă aştepta ca de obicei pe noptiera improvizată de lângă pat. Probabil ea a plecat…femeie devotată capriciilor altora. În piept mi se scobise un vid atroce ca o nevoie adâncă de respiraţie sau de scâncet. Noaptea o trăiesc în extreme, ziua gravitez umil în jurul punctului de mijloc. Care este punctul de mijloc? Un om rafinat la culme şi totodată primitive la culme, cum spunea Noica ”condiţie de supracivilizaţie dublată îndeaproape de o subcultură totemica”.O văd mereu în visele mele, unele se repetă la infinit parcă ar avea o dorinţa obsesivă în a le vedea îndeaproape. Pot spune că nu îmi mai este “poftă” de canibali.
Poate sunt lucid în faţa iluziilor mele sau sunt iluzionat că sunt lucid? O gândire atât de ex-abrupto nu poate fi decât în criza, aşa cum Andrei Pleşu considera peisajul autohton “expresia unei crize între natură şi om”, imi simt peisajul reflecţiilor mele mediator în opozitia sinelui cu lumea. Mi s-a întâmplat să aud mai deseori în vis “cuvântul copilul ludic al procesului alchimic”. Imi pierdeam minţile într-un mod cât mai abisal cu putinţă, deveneam şi eu devotat capriciilor mele. Am inţeles într- un final: creaţia rezultată în urma unei alchimii moşteneşte o subcreaţie a cuvântului (felul în care ne exprimăm verbal influenţează mediul exterior conform dihotomiei bine-rău). Subtil mod de a ne ascunde adevăratele păreri. Dar ce se întâmplă când nu mai putem să ascundem adevărata părere despre noi? Când dăm foc singuri cetăţii, singuri rămânem să adunăm rămăşiţele, singuri rămânem să înălţăm la loc pentru a-i da foc iară tot singuri. Orbecăiesc mereu către altă cetate, dar simt o tăcere confundabilă cu moartea şi încep să cred că ar trebui să caut eu singur răspunsurile. Situat într-o repulsie faţă de sufletul modern şi într-un refuz din partea mea de a-mi mai plăti singur vama, într-o polaritate permanentă căreia nu-i devin centru, dar nu mă retrag în realitate crudă a canibalilor.
Eu mi-am ucis “copiii ludici” încă din faşă şi încă demult am devenit un comerciant de iluzii sterile, actualmente ambulant. Sunt doar mărturia neantizării  dîn mine provocate de viaţă, un cerc vicios al extremelor ce încă nu am curajul să le manifest decât în vis. Totuşi îndrăznesc să vi le arat vouă.
 

Mai multe de la Alex veţi găsi pe http://zeteticgroup.wordpress.com
Sper că v-am făcut curioşi să-i citiţi şi celelalte lucrări! 🙂

Impreuna!

Nu am mai scris de mult. Ori din lene ori din lipsa de subiecte sau,probabil, din dorinta de a nu scrie la cald cam tot ce imi trecea prin minte si prin suflet.

Scriu direct “pe curat”,mi-e sila de ciorne,mi-e sila sa transcriu,plus ca nici nu cred ca am sa va spun atat de multe, incat sa am nevoie de asa ceva.

Daca pana acum ceva vreme simteam o mare deznadejde,astazi,mai mult ca niciodata,simt speranta. Nu speranta ca poate lucrurile vor functiona mai bine,ci speranta ca fac parte dintr-o generatie frumoasa. O generatie care, satula fiind de toata mizeria lasata in urma de parintii nostri, a pus mana pe matura si a inceput sa curate gunoiul. Stim ca avem defecte si mai stim ca in generatia noastra se afla oameni care sunt sceptici si patati de vechi metehne comuniste,dar avem rabdare cu ei si ,vrand-nevrand,vor fi nevoiti sa se dea dupa noi.

Imi iubesc generatia! Intr-o singura clipa a reusit sa imi ofere ce nu am primit pana la 27 de ani. Patru zile in Piata Universitatii poate ca nu vi se par multe,dar pentru un tanar de provincie au insemnat enorm.

Traiesc intr-un oras micut in care nu se intampla nimic spectaculos. Aici a functionat mereu cliseul,resemnarea si adunarea generala data de mai marii partidelor. Sunt putini tineri care aleg sa gandeasca pentru ei si sa fie cu adevarat nonconformisti si lberi si unde mai pui ca cei mai multi dintre acestia aleg sa plece spre marile centre universitare si nu prea se mai intorc. Stiu ca majoritatea oraselor sufera de aceeasi boala si nu condamn pe nimeni. E greu sa schimbi mentalitati,sa formezi comunitati si sa ucizi acel “lumea” securist de care se fereste si se sperie toata…lumea. Sunt singur ca pentru fiecare oras,la momentul potrivit, se va naste cate un Popa Tanda.

Un tanar din Focsani a fost la Universitate,acolo intalnindu-se cu alti Focsaneni ,iar ei au fost sufocati de Oamenii frumosi pe care i-au gasit acolo! Nu stiu de ce scriu exact astazi acest text! Habar nu am! Poate ca mi-e sufletu plin si simt ca explodez daca nu ma confesez voua,prietenilor mei. Poate ca imi era pofta sa scriu si asta a fost prima idee ce mi-a venit in minte sau poate ca maine mi-as dori sa patesc in Piata Unirii din Focsani emotia si fericirea patite in Bucuresti.

Am ocupat Bulevardul Elisabeta, am strans toate gunoaiele din zona,am protestat frumos si in timp ce viorile si violoncelul fredonau un Mozart, o Metalica si un Beatles un popor nou,frumos,abia trezit, grangura “Hey Jude” in timp ce din cantecul trist nasteau unul frumos,asa cum se ingrijeau si de sufletul meu si al fiecarul membru din comunitatea formata. Cum e sa aiba incredere in tine un strain si sa te roage sa ai grija de rucsacul sau timp de 5 minunte pana se intoarce? E minunat,e coplesitor,e fantastic. Mii,zeci de mii,sute de mii de oameni impartind aceeasi bucurie,speranta,responsabilitate indiferent de patrua sociala,indiferent de numarul de clase,indiferent de job-ul pe care il aveau. Oameni de presa frumosi, artisti, studenti,muncitori,tineri,copii,batrani,oameni simpli…toti,dar absolut toti formau o singura fiinta care respira libertatea adevarata.  Este coplesitor sentimentul pe care il traiesti,stiu ca ma repet cu aceeasi idee,dar acesta este adevarul! Cum e cand un batran de 70 de ani cu barba mare si alba,cu ochii senini si cu zambetul pe buze sa fluture un steag de patru ori mare decat el timp de zeci de minute,iar un tanar ce il vede istovit il propune sa preia el stafeta si sa fluture steagul mai departe? Cum e cand vezi o comunitate functionand independent si dupa regulile bunului simt?? E fantastic,e extraordinar, simti cum sufletul iti plange de bucurie!

Veti spune ca in Focsani nu se va intampla asa ceva niciodata si poate ca aveti dreptate! Cu siguranta nu vor fi mii adunati in acelasi loc sa lupte pentru o cauza,dar cu siguranta vor fi cateva zeci care vor face diferenta! Oameni frumosi care stiu sa mearga pe strada tinand capul drept si care isi cunosc foarte bine rolul lor pe acest Pamant. Pe o parte din ei i-am cunoscut deja duminica trecuta in Piata Unirii. Purtau Tricolorul in suflet,fericirea in inima si frumusetea in ochi,iar pe restul ii voi cunoste in toate zilele ce vor urma pentru ca stiu ca vom fi din ce in ce mai multi!

In loc de final, pentru ca acesta este doar inceputul, as vrea sa va spun ca daca suntem doar cateva zeci in Piata Unirii sa nu aveti teama! Restul miilor de Focsaneni protesteaza in intreaga lume!

File din viata mea – IV

Imi place sa observ filmul lumii. Sa merg pe strada si sa observ zeci de personaje carora sa le dau sens,sa le ofer viata si sa le pun sa joace pentru mine. Formez cadre,scene,efecte! Sunt un regizor amator,sunt scenarist,sunt uneori si actor,narator,dar  si un vesnic spectator.

E tarziu,e timpul sa imi asez muzica in telefon,castile in urechi si sa plec prin orasul vechi. Ce n-as da sa joc in filmul From Paris with love. Ziua sa-mi fie banala si noaptea sa calatoresc in timpurile sufletului meu. Lumea-ar fi a mea,Doamne, ce n-as da…asta am fredonat toata ziua. Muzica vremurilor boeme. Cuvantul a ramas si astazi,dar prost folosit.

Gata, am palavragit destul! E timpul sa inceapa filmul! Marele spectacol al vietii.

A…mi-am adus aminte! Ieri am vazut un cal intre viata si moarte. Se zbatea sa se ridice,dar forta Pamantului ii revendica trupul. Strasnica lupta intre cer si pamant. Pe loc mi-au venit in minte patru cuvinte: si caii se impusca. Nu stiu de ce…

File din viata mea – III

V-am spus ca mi-as dori o fereastra in tavanul mansardei? Nu stiu cum se numeste. Stiu ca ii zice altfel,am citit si pe google,dar mie asa imi place sa ii zic. De fapt nu imi place sa ii zic nici cum,doar imi place sa privesc prin ea. Imi place sa privesc cerul. Imi da o senzatie de libertate.  Privind cerul am descoperit multe adevaruri. Am descoperit ca nu exista nici sus si nici jos. Daca planeta e rotunda,iar universul infinit,care ar fi susul si josul Universului? Am ajuns la concluzia ca florile si copacii cresc spre Univers,cu toate ca Pamantul le vrea doar pentru el,ele gasesc forta pentru a tinde catre infinit. Si noi facem la fel. Imi place sa stau intins pe iarba ,sa ma uit spre stele si sa imi inchipui ca ele sunt sub mine si nu eu sub ele si poate chiar asa e. Oricum totul e relativ. De fapt, totul este,pur si simplu ,e! Noi incercam sa aflam raspunsuri si sa cautam intrebari nepuse.  Copacii au inteles de cand au aparut care e rolul lor pe pamant, florile la fel,chiar si pasarle si cainii. Noi inca nu stim ce cautam pe aici. Noi nu stim sa murim cu demnitate.

Imi place sa scriu poezii,dar asta stiti deja si imi mai place sa ma joc de-a ce-ar fi daca. Imi place sa-mi costumez eul in zeci  de personagii si sa il pun sa joace. Eu sunt institutia teatrala a eului meu. In mine se dau cele mai bune piese de teatru. Eul meu joaca admirabil.

File din viata mea – II

Mi-e dor de bunici,azi ma gandeam la bunica din partea mamei si incercam sa retraiesc senzatia de bucurie pe care o simteam cand stiam ca ma duc sa o vizitez si pentru o clipa am simtit-o. Pentru o clipa am retrait trecutul. M-am mintit singur si a functionat.

Sunt multe lucruri la care ma gandesc. Unii zic ca sunt nebun,dar cine sunt ei pentru a putea da verdicte? Imi mai place sa ma joc de-a calatoritul in timp. E foarte misto. Spre exemplu acum scriu la calculator si peste jumatate de ora voi iesi in oras,iar cand voi ajunge in Piata Unirii voi inchide ochii si imi voi imagina ca sunt in casa in fata calculatorului,iar cand ii voi deschide voi vedea Piata Unirii. Uite asa reusesc sa trec de la un decor la altul intr-o singura clipa.  Ce mult s-a schimbat si Piata Unirii. Piata Unirii era mai frumoasa inainte,acum nu mai e. Cel mai frumos loc din Focsani este Teatrul. Acolo imi place sa imi petrec timpul. Imi place sa ies seara la plimbare si sa ma opresc pe o banca in fata lui si sa il privesc in timp ce ascult muzica clasica in casti.

File din viata mea – I

Dumnezeu a lasat pe pamant si oameni destepti,dar si oameni prosti. Oare de ce?

Mie mi-ar placea sa locuiesc intr-o mansarda si sa fie vesnic vara si seara,sa fie lumina doar uneori,atunci cand ma satur de seara sau atunci cand nu o mai pretuiesc cu adevarat. Mi-ar placea sa dispara toti tantarii,de fapt doar tantaroaicele pentru ca ele sunt cele care se aseaza pe piele si inteapa,am citit pe net. E frumos noaptea sa auzi greierii si sa te uiti la stele si la luna si la norii care trec pe deasupra lunii. Mai sunt frumoase si noptile fara Luna. Atunci ai impresia ca poti strange tot Universul intr-o singura privire,intr-o singura clipire. Imi mai place si mirosul de tei si mirosul de guma Turbo imi mai place. Imi aduc  aminte de copilarie. Uneori ma simt ca un copil despartit abuziv de copilarie si alteori imi dau dreptate. Imi aduc aminte de toate jocurile si de toate aventurile si de toate fricile. Fricile sunt cele care au ramas constante in viata mea,dar nu despre ele vreau sa vorbesc. Despre ele nu vorbesc niciodata. Am inteles ca daca nu te gandesti la ele dispar si vreau sa dispara.

Va urma…

Ce e fericirea?

 

Pe fundal se aude un mix de chillout si pe blog incerc sa va vorbesc despre fericire. Nu sunt sigur daca vorbesc cu voi sau cu mine,cert e faptul ca despre fericire discutam.

Am observat ca toata lumea e dornica de fericire. In orice conditie,cu orice pret, numai sa vina o data sau de doua sau de trei sau de patru mii de ori. E ciudat sa vorbim despre lucruri nobile,dar sa fim atat de mojici,de egoisti. Toata lumea o vrea,insa nu prea am intalnit si oameni care sa doreasca sa o imparta fara sa primeasca nimic inapoi.

Ce e fericirea? Pe bune, ce e fericirea? Care e diferenta dintre bucurie si fericire?

Ne hranim din clisee, ne hranim cu exprerientele altora si ne dorim ca viata sa ne fie un ieftin scenariu de film siropos. Dar oare chiar asa trebuie sa fie o viata?

Am impresia ca luptam pentru nimicuri,traim haotic si la sfarsitul zilei daca te intreb “de ce?” te vei uita la mine nestiind ce sa imi raspunzi.

Sunt satul de aceasta vanatoare de nimicuri. Cand esti mic iti doresti sa fii mare,apoi cand cresti te vei simti implinit printr-o casatorie. Regizezi evenimentu ca in cea mai penala telenovela,ca mai apoi,dezamagit de ce a iesit, sa trantesti un copil crezand ca astfel iti vei gasi fericirea.

Cautam fericirea in scoala,in liceu,in iubiri de o noapte,in cluburi,pe strazi, in rasarituri de soare, in prieteni, in tristetile celor pe care ii detestam, in ceilalti, in mizerii, in carti, in filme, numai in noi nu o cautam.

Ne grabim sa tinem pasul cu vremea si vremurile,insa uitam sa tinem pasul cu noi insine. Ne cautam drumuri ,scurtaturi, idile, iubiri, destine, dar nu ne gasim niciodata pe noi. Privim in oglinda fara sa ne vedem!

Totul e materie,totul e palpabil! Iubirea se cumpara,speranta se vinde,credinta se obtine prin spaga si donatii. Mi-e dor de taranul roman,daca o fi existat vreodata si stiu ca a existat. Niciodata nu mi-am intrebat bunicii daca au fost fericiti,dar stiam ca sunt. Bunica avea in ochii ei calzi cerul senin si iubirea,iar bunicul,cu chipul lui de bunic,dar cu zambetul de copil, cu mainile crapate de razboaie si munca,dar blajine la mangaiere purta in el linistea sufleteasca.  Cate griji au avut bietii de ei,cate necazuri,cate nevoi,dar stiu ca au fost fericiti. Ei se stiau,se cunosteau pe ei insisi. Se bucurau de fiecare zi data de la Dumnezeu si erau fericiti ca exista,ca aud gainile cum cotcodacesc, ca simt mirosul de fan cosit, ca beau spuma laptelui proaspat muls, ca le rad nepotii in ograda. Erau impacati cu ei,erau prietenii lor cei mai buni si chiar daca i-ai fi tinut inchisi in cea mai intunecata inchisoare tot liberi si fericiti ar fi fost.

Noi ce facem?

Suntem sclavii multinationalelor si listelor de “to do-uri” ,ne indepartam de suflet si Dumnezeu,cersim iubire fara sa oferim nimic la schimb,dar,dar ne dorim sa fim fericiti. Macar avem vointa…

Uneori am impresia ca fericirea e doar un buton pe care daca il apesi devii instantaneu…fericit. Cum? Nu e asa? Multi asa considera. Se duc intr-un bar,se imbata bine,iubesc cea mai urata femeie,universul explodeaza de zambete si trairi,a doua zi constata cat de fericiti sunt,pun mana pe telefon,suna un prieten,se lauda cu isprava,iar cand inchid isi dau seama ca iar sunt tristi. Drogul le-a iesit din sistem.  Pai, unde li s-a dus fericirea? Se consoleaza spunand ca a fost doar o fericire de moment. Asa o fi fost? Nu!

De ce toata lumea confunda simpla bucurie cu fericirea? E frustrant,nu?

Dupa fericire nu se alearga,se sta! Dupa fericire nu se tanjeste,se traieste. Fericirea nu a fost si nu va fi niciodata,fericirea ESTE!

Ne traim viata,ne traim cariera,ne traim viata prietenilor,ne traim viata copiilor,ne traim dorintele…numai pe noi insine nu ne traim!

Fericirea e sinonimul verbului a fi! E de ajuns sa constientizezi un “eu sunt” si vei fi fericit. E atat de simplu…

Initial nu stiam cum sa incep,iar acum nu stiu cum sa o termin…fix ca-n viata,dar macar sunt! Tot e bine,nu?