Ne trăim viaţa în fugă şi căutăm perfecţiunea în clişee. Ne vrem puternici şi invincibili, dar greşim tot timpul. E dureros să îţi pui toate sperantele în tine pentru a te dezamăgi un minut mai târziu. Ne dorim o viaţă perfectă aşa cum vedem în filme sau aşa cum o vedem la cei din jurul nostru. Îi vedem că iubesc, că sunt fericiti, că se simt împliniţi şi că râd tot timpul în preajma noastră. Am vrea şi noi să fim aşa ca ei. Parcă simţim puţină invidie. Ne concentrăm pe a fi ceilalţi şi uităm să fim noi. Ne scapă faptul că oamenii sunt doar măşti şi că toţi au şi suişuri şi coborâşuri şi momente vesele, dar şi tristeţi. Sunt dureri care nu se văd, dar se poartă în suflet o viaţă întragă. Nu e o tragedie, toţi purtăm câte una! Nimeni nu este aşa cum lasă să se vadă. Nu mai suferiţi inutil şi acceptaţi-vă aşa cum sunteţi. Nu toţi trebuie să vă apreciezi, ci doar cei care vă înteleg şi care merită să rămână în viaţa voastră.
Vrem iubiri perfecte, vrem o fericire constantă, vrem o viaţă minunată, dar iarăşi uităm că lumea în care trăim e facută din variabile şi că nimic de pe Pământul ăsta nu este perfect, constant, minunat! Probabil că frumuseţea lucrurilor vine din faptul că nu ştii niciodată ce se va întâmpla în clipa următoare. Poate că în momentul în care plângi cineva se pregăteşte să te ia în braţe, poate că un” îmi pare rau” sincer rostit de o persoană dragă va face cât mii de declaraţii sau poate că un capitol trebuie închis pentru a-i da frâu liber următorului. Nu poate exista fericire fără de tristeţe, aşa cum nici cerul nu ar putea exista fără de pământ.
Viaţa noastră o vom trăi o singură dată, nu e timp să experimentăm vieţile altora! Nu trebuie să ne travestim în alţii, ci trebuie să încercăm să scoatem maximul din ceea suntem! Suntem copii care învaţă lucruri noi în fiecare zi! Nu vă temeţi de necunoscut, ci îmbraţişaţi-l cu iubire şi entuziasm! Ne dorim a fi adulţi şi prin asta credem că apucăm perfecţiunea de picioare! Fals! Ne cerem maturizarea şi trăim într-o luptă constantă cu noi înşine! Ne tăiem elanul de sub picioare, zâmbim din ce în ce mai puţin, ne focusăm pe a produce şi ne îndepartăm de lucrurile dragi nouă, repetându-ne obsesiv că acum avem responsabilităţi şi obligaţii.
Câte bătălii se dau în interiorul nostru, câte frici avem, câte frustrări acumulăm şi de câte clişee ne agăţăm doar pentru a ne atinge acea viaţă perfectă pe care ceilalţi ar putea-o invidia! Uităm să privim cerul şi respirăm atât de mecanic încât nu mai suntem conştienţi că viaţa ne intră în piept cu fiecare gură de aer pe care o inspirăm! Există culori, exista flori si locuri perfecte pe care nici macar imaginaţia nu a fost niciodată în stare să le viseze! Ne folosim ochii pentru a vedea şi uităm să privim, ne folosim nasul pentru a respira şi uităm să mirosim, gura pentru a manca şi nu pentru a simţi gustul, urechile aud doar zgomotul şi au uitat complet de muzica lumii, iar cu mâinile stim doar să atingem, uitând complet de mângâieri şi îmbrăţişări.
Nu spun nimic nou! Probabil ca repet ce au spus şi alţii, dar repetiţia e mama învăţăturii! Fiecare dintre noi simte acelaşi lucru, dar, din pacate, ne amintim greu şi uităm foarte uşor. Suntem perfecţi doar atunci când suntem singuri cu noi înşine, iar când ne regăsim printre oameni ne lăsăm duşi de val şi dăm prea repede esenţa lucrurilor pe formele efemere! E extraordinar de greu să te ţii focusat pe ceea ce este cu adevarat important, e dificil să nu îţi distragă nimic atenţia de la drumul tau şi parcă e de-a dreptul imposibil să te ţii ancorat în propria fiinţă atunci când mii şi mii de gânduri îţi inundă raţiunea şi te fac să te bazezi doar pe instinct. Uităm repede, deşi putem să jurăm că nu va fi aşa, ne amintim tardiv şi de fiecare dată ne doare şi ne plânge sufletul.
Suntem toţi la fel! Cu toţii avem cele mai bune intenţii şi toţi ajungem să greşim şi să îi rănim pe cei de langă! Nu există cazuri speciale! Trebuie doar să învăţăm să ne acceptăm iubim aşa cum suntem şi să avem tăria şi înţelepciunea de a răspunde cu aceeaşi iubire pe care vrem să o primim celor ce ne greşesc! Aşa cred că ar trebui să ne trăim viaţa.
“Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine? Şi de uraţi sănătate numai prietenilor voştri, ce lucru mare faceţi?” (Matei 5, 46-47).
Adrian Mangu 