La mine acasa – printre armeni

 

Drumurile nu sunt simple și liniare, ci sunt suma complexitatilor noastre. Drumurile pot începe în viitor și se pot întrerupe în trecut, pot fi căutate o viaţă, dar tăinuite adânc în sufletul cuiva, pot fi făcute fără să aflăm, pot creşte o dată cu noi şi pot scădea o dată cu alţii, ofh câte căi, câte iluzii şi câte concluzii.

Astăzi, al nostru ne preumblă printre armeni. Oameni destoinici, harnici și care peste tot pe unde au trecut au format comunități și au avut grijă să își lase amprenta asupra culturii, artei și a educației, chiar dacă istoria nu le-a aşezat pașii pe cel mai lin drum. .

Două biserici semețe, una in Focşaniul Muntean şi cealaltă în cel Moldovan, două școli ce construiau oameni de caracter, cartiere de o arhitectură splendidă, un cimitir muzeu și povești cu arome de cafea, ceai și mirodenii orientale, iată, dragi călători-cititori, ce moștenire importantă ne-a fost dată urbei noastre.

Din păcate, astăzi comunitatea mai număra doar câteva suflete, păstorite cu dăruire de preotul Avedis Mandalian, un om demn, respectuos, blajin, plin de dragoste pentru cei din jurul sau și care ţine larg deschise uşile bisericii sale pentru toți călătorii ce îi vor fi trecut pragul.

Nici cartierele nu mai sunt ca odinioară, dar încă se mai văd ici colo câte o casă și tare frumos mai arată crâmpeiele ce ne -au fost lăsate spre admirație. Fie că vorbim despre familia Alaci, fie că vorbim despre familia Ibrăileanu sau despre familia Ferhat, iar lista poate continua, nu avem cum să nu le fim veșnic recunoscători celor care au dat o parte importantă din identitatea micuțului nostru oraș.

Iar dacă doriți să aduceți un omagiu acestor oameni titani ai urbei noastre, îndreptați-vă pașii către cimitirul armenesc din spatele Gării. Aleile curate, capela-bijuterie, copacii văruiți cu alb, florile de toate vârstele, bogate în aromele și pietrele funerare, adevărate opere de artă ce stau de strajă pentru cei care acum poartă drumul drumurilor, toate acestea te transportă din prezent spre un tărâm fără de vârstă, fără de moarte și fără de hotare.

Şi tot aici mai e locul în care Dumnezeu vă așează în față unui om reper. Un om despre care pot spune că cimitirul este întreaga sa viață-la propriu! L-a primit spre îngrijire, ca pe o datorie sacră, de la părinții săi. Fost profesor de sport, atlet de performanță și pe jumătate armean, e cel care cunoaste si păzeşte toată eternitatea armenilor şi care, din puţinul său şi la vârsta sa înaintată, găsește mereu puterea de a face din acest microunivers un veritabil parc al liniştii, al păcii, al regăsirii de sine, loc încărcat dumnezeieşte de o energie unică. Strașnică poveste printre strașnice povești!

Așadar, dragi cititori-călători pe drumurile vieţii, cu gândul cel bun și cu inimă deschisă vă invit să le cunoaşteţi destinele şi să le pătrundeţi în suflet, aşa cum şi ei mi-au pătruns mie!

 

Călătoria

Ochii îmi place să îi ţin deschişi, iar sufletu, cât mai aproape de tot ce pulsează şi vibrează frumos. Sunt om şi sunt unul dintre ai mei, iar ai mei sunt mulţi. Nu aş şti să îi descriu foarte bine. Eu îi ştiu fără să îi fi privit niciodată. Îi simt şi îmi e de ajuns. Ei vorbesc fără să îţi vorbească, te cresc fără să te cunoască şi iubesc.

Acum cateva săptămâni am început o călatorie fantastică prin istoria, legenda şi frumuseţea oraşului meu. Ca nişte arheologi veritabili, am scormonit prin cotloanele Focşaniului, am vizitat case, biserici, muzee şi, cel mai important, am cunoscut oameni. Oameni monumente, oameni dedicaţi comunităţilor din care fac parte. Comunităţi comori de care nu ne-am bucuart niciodata de ajuns, pe care, cu bună sau cu rea ştiinţă, le-am lasat în cutia ignoranţei, fară să ne dăm seama că le şi, mai ales, ne provocăm un rău imens.

Sunt un sufletist incurabil. Sufletul îmi trăieşte şi se dăruieşte până la durere şi tare mă doare când văd că răspunsul întrebărilor noastre zice în aşteptarea întrebărilor ce uită să mai fie puse. Ne mulţumim doar cu ce primim, iar în mintea noastră vacarmul cotidianului mizer ne ţine prizonieri. Suntem întemniţaţi în propria noastră ignoranţă şi, din păcate, nu realizăm. Ne cerem scandalul ca pe pâine, cultivăm o ură naturală faţă de tot ce nu seamănă, ne prea grăbim să judecăm şi suntem mânaţi prin toate acestea de propriul nostru ego.

Ne preocupăm prea puţin de spiritul nostru. Obosiţi de goana după obiecte, de fuga după superficial şi de miştoul reciproc, ne detaşăm de ceea ce suntem şi putem deveni, ajungând, într-un final, carcase de plastic cu diplome sau fără, în aşteptare de update-uri şi upgrade-uri.

Călatoria mea vreau să fie despre noi. Nu vreau să alerg de unu singur şi nici izolat într-un grup de oameni xeroxati nu mă văd. Viaţa e despre tot şi despre orice. Viaţa este despre datorie şi onoare, despre respect şi despre devotament, despre zâmbet şi despre înţelegere, despre acceptare şi despre autoacceptare şi despre tot ce îţi încălzeste sufletul. Viaţa curge şi stă în acelaşi timp. Prezentul este liant între trecut şi viitor şi nimic mai mult. Acest moment se defineşte prin momentul care ne-a adus aici şi cel către care tindem.

Şi cum să nu priveşti cu admiraţie oameni care şi-au dedicat viaţa oamenilor, care au trăit pentru şi prin ceilalţi. Oameni cu idealuri sănătoase, care, cu încăpăţânare şi cu eroism, încă mai ţin ridicate stindardurile dreptăţii, iubirii şi moralităţii.
În aceste săptămâni am trecut prin atâtea poveşti, încât am simţit iubire, durere, furie şi gust de lacrimi în acelaşi timp.

Dar vom mai vorbi despre toate astea…

 

Bună ziua, oameni dragi! Bun vă mai e sufletul!

La dreapta de șoseaua asfaltată începe ulița, semn clar că ieşim din istorie pentru a intra în eternitate. Deși nu mai trecusem niciodată pe acolo, îmi părea că totul este neschimbat de când e lumea şi Pământul! Casele erau aceleași, oamenii erau aceiași, iar drumurile prăfuite erau tot aceleași. Dacă nea Gheorghe, raposatu lu tanti Lila, ce își duce somnul prin cimitirul de pe deal, s-ar fi trezit din morți, ar fi știut cu siguranţă să meargă peste tot cu ochii larg închiși.

Satul de munte îți dă un sentiment de libertate, de acasă. Nu mai aparții nimănui, nu te mai revendică niciun secol. Nu există nici modernism, nici interbelic, nici-un nimic, iar doctrinele politice trec pe aici ca furtunile de vânt. Lasă puţin praf, dar te scuturi cât ai zice peşte.

Bărbați senini cu cușme pe cap, înfipți strașnic în ițari și femei ce își poartă baticul ca pe o zestre primită de la Dumnezeu te salută din fața porții, zâmbind și ridicând agale și prietenos mâinile crăpate de muncă. Nu au carte prea multă, ba unii chiar deloc, dar știu mai bine ca oricine orânduirea Pământului. Sunt cei ce încă mai fac fotosinteza firescului. Cei care cu determinare și curaj își duc problemele în spinare, fără să ceară ajutorul nimănui.

Coloana de mașini se îndreaptă către oamenii pe care ne dorim să îi ajutăm. Le-am străpuns liniștea unei zile de odihnă cu zgomot de motoare și miros de carburant si ulei ars. Vă daţi seama?Acolo unde bradul dă dulceaţă oxigenului, noi patrundeam cu noxe de oraş.  Mă simt puțin rușinat, dar nu s-a grăbit nimeni să ne apostrofeze.

Am plecat din Focşani cu gândul de a ajuta, de a nu judeca și de a ne oferi celor ce au nevoie de noi. După cum ne-am priceput mai bine, am încercat să întâmpinăm nevoiele lor, dar tot ei au fost cei care le-au întâmpinat pe ale noastre. Ne-au dăruit de-ale sufletului prin poveștile lor cu tâlc, prin amintiri legate de dragii ce își duc eternitatea în cimitirul satului, prin dragostea şi dorul de cei care au plecat prin lume în căutarea unui trai mai bun, prin cumpătarea lor şi demnitatea lor dumnezeiască şi spuneţi-mi voi…cum să nu te mişte când o familie care abia îşi poartă viaţa, când o mamă singură si o bunică apăsată de neputinţa de a oferi mai mult nepoţilor  îţi spun că nu pot accepta tot ce le-ai adus pentru că”trebuie să mai rămâie și pentru alți necăjiţi”.

Hristos cu siguranță s-a inspirat de la ei. De la acești bătrâni curați și frumoși, de la acești oameni de bine și de bun, ale căror suflete nici măcar Raiul nu ar fi vrednic şi suficient de mare să le încapă.

Bună ziua, oameni dragi, bun vă mai e sufletul!

Scara

Scara

De Adrian Mangu

Am o scară-nfiptă-n spate 
Ce îmi crește către nori,
Unde duci, spre ce tărâmuri?
Mă ridici sau mă cobori?

Ochii mei pătrund doar clipe,
Vii statui calm se agită,
Cruci ce joacă roluri fixe
Într-o lume infinită

Se împrăștie lumina
Sub un roi de muște albe,
Se transformă noaptea-n ziuă,
Ziua se transformă-n noapte

Gândul zbaterii mă frânge,
Se agită neființa,
Căutând scop să mă-nvingă,
Să-și proclame biruința

De prin brațe îmi curg veacuri,
Oase brune se ivesc,
Îmi trăiesc moartea de-o viață
Și alți oameni mă trăiesc.

Fum și vise și cenușă,
Las să curgă scara-n valuri,
Mă despart de fericire,
Mă destram de idealuri…