Bulgări de suflet
Sarea rozelor albastre
de Adrian Mangu
Sarea rozelor albastre
Scaldă lumea-n triste ploi,
Noi fugim de ale noastre,
Ale noastre fug de noi
Între dor și veșnicie
Sufletul plonjează-n gol!
Ce să-mi dea damnatul mie,
dacă nu un salt în dor?
Aripi moi înfipte-n tâmple
Vor de sfinți să se-agațe!
Nu-mi daţi cerul să mă umple,
Vreau să mor ținut în brațe…
Trandafiri ascunși prin vene
își curg spinii prin simțiri,
Așezând sub ude gene
Sarea-albastră în priviri!
Bună dimineața, moarte!
de Adrian Mangu
Bună dimineața, moarte!
Te văd atât de roșie-n obraji,
Dar mâinile-ți de gheață
Mă mângâie și-mi amintesc
De lipsa ta de viață
Bună dimineața, moarte !
Te-am așteptat azi noapte-n vis
Să mă ridici din somn,
Așa aș fi putut să mor, să mor dar să și dorm
Bună dimineața, moarte!
Te văd confuză, nu-nțelegi?
Pe bune, tu nu știi
Că omul moare la sfârșit,
Nu la nceput de zi?
Bună dimineața, moarte!
Să-mi iau costumul și pantofi
Sau mergem în papuci?
M-așteaptă cineva cu dor
Acolo un` mă duci?
Bună dimineața, moarte!
Poftești un ceai sau o cafea,
Ţi-e foame de pe drum?
Dacă dorești să-ți dau ceva ,
Mai bine zici acum.
Bună dimineața, moarte!
Ai vre-un prieten pe pământ
Să-i pese și de tine?
Când te așteaptă și nu vii
Să-ntrebe de ești bine?
Bună dimineața, moarte !
Când simți că viață ta e grea
Şi-ai spini în loc de flori
Nu ai fi vrut să scapi de tot?
Ţi-ar fi plăcut să mori?
Bună dimineața, moarte !
Ce vorbă multă am purtat,
Nici n-am văzut, să știi ,
Că zorii au trecut de mult
Şi e sfârșit de zi…
Eva din priviri
de Adrian Mangu
Mi-ai alergat din coastă-nainte de-a mă naşte
Şi te-ai ascuns la mine în priviri,
Te căutam cu poftă în toate ale noastre
Şi îţi trăiam prezenţa-n amintiri
Puteam să jur că locuieşti în mine,
Puteam să jur c-atât de-aproape-mi eşti,
Că-mpartăşesc acelaşi vis cu tine
Şi că acelaşi dor cu mine-mpărtăşeşti
Crescut-au străzi şi bulevarde-n lume
Şi oameni şi maşini şi buruieni,
Încă te ştiu, dar nu te strig pe nume
Şi te aud prin vene cum mă chemi
Redă-mă coastei ce tu mi-ai smuls din fire,
Redă-mă gustului de dulce trandafir,
Alungă vântul şi fă a fericire
Şi dă-mi-te din nou să te respir!
între naştere şi moarte există doar iluzia vieţii…
În primii ani de viaţă suntem nemuritori din necunoaştere, apoi ne conştientizăm propria moarte şi murim. Lăsăm sentimentul sfârşitului să ne trăiască pentru prima dată. A doua oară murim când realizăm că într-o zi ne vor muri părinţii. Izvorul vieţii noastre are şi el un final şi, uşor-uşor, învăţăm să murim cu fiecare dintre cei ce ne mor. Rupem pagini din noi şi le aruncăm în coşul vieţii, devenind din ce în ce mai goi, mai obosiţi, mai singuri. Dubiul unor temeri şi certitudinea unor deziluzii mă fac să îmi caut culcuşul în butoiul singurătăţii şi să strig de acolo “mi-e dor de oameni, mamă!”.
E ciudat cum partea centrală a vieţii o resprezintă moartea. Mă dezgustă sintagma ce propăvăduieşte ideea de egalitate între oameni din naştere. Nimic mai fals, doar în moarte suntem egali. Poate că mă veţi judeca şi veţi spune că nu toţi murim la fel. Unii mor singuri, alţii înconjuraţi de familie, unii mor cu teamă, alţii împăcaţi, deci nici măcar aici nu există egalitate. Dar moartea e dincolo de ultimele clipe ale vieţii. Moartea începe din punctul din care teama dispare. Poate că nu de moarte se sperie lumea atât de tare, ci de ultimele clipe ale vieţii.
Cea de-a treia moarte vine în ziua în care nu ne mai pasă de propria moarte. Alegem singuri să punem punct hoinărelii între dubii şi greşeli, între haos şi absurd, între temeri şi frustrări, între dorinţe şi aşteptări. Hotărâm într-o singură zi să nu ne maii pese şi ne trăim moartea până în clipa în care viaţa, după cum o ştim noi, se va sfârşi. Interesant e că, fără să ne dăm seama se produce o schimbare în gândurile noastre. Brusc nu mai avem nimic de pierdut şi liniştea plăcută a primilor ani de viaţă se reîntoarce în suflet. Ne trăim eternitatea clipă cu clipă.
A patra moarte, ultima dintre ele, nici nu mai contează!
Trăim într-o societate în care bătrânii sunt din ce în ce mai bătrâni și mai singuri. Ținerii, plecați în căutarea unui vieți mai bune, uită prea repede că aici, în țara, bătrânii se sting cu doruri și dureri de suflet. Rapiditatea secolului 21 ne împiedică să tragem aer în piept și să ne gândim că acasă nu înseamnă locul care îți produce cei mai mulți bani, ci locul de unde ne tragem șeva, locul în care cineva ne iubește necondiționat.
Întâi ne-am sacrificat copiii, lăsându-i să crească fără iubirea părinților. Părinții erau prea ocupați să construiască vieți străinilor, celor ce nici măcar nu știu cum se spune mulțumesc pe românește. Am lăsat pruncii în grijă bunicilor și am plecat. Eram siguri că banii vor suplini căldură sufletească și iubirea, știam că un Urgo scump va conta mai mult decât sărutarea blajina a mamei pe rana ce-i dă lacrimi în ochi mititelului ei. Am crezut că un alo prin telefon și un pachet cu bomboane adus la poarta bunicilor de un străin vor potopi dorul și înstrăinarea unui copil aproape orfan. Bunicii s-au sacrificat pentru că au știut ce e sacrificiul. Fac parte dintr-o generație crescută prin războaie, prin crime ale comunismului, foamete și umilințe. De unde era să știm noi că pâinea pe care o mâncăm cu atât nesaț era stropită cu lacrimi și cu dureri? De unde era să știm că ei mergeau la somn flămânzi și obosiți de toată truda vieții ca noi să mergeam sătui? De unde era să știm că plângeau pe ascuns și singura lor dorință era să ne ofere o viață bună, nu un trai decent? Și au reușit. Au reușit să ne ofere o copilărie fericită, au reușit să ne copleșească cu dragostea lor și ne-au oferit lipsa grijilor. Cu ei eram în siguranță.
Așa am crescut , primind tot și trăindu-ne viață în pace, ca mai apoi să ne bucurăm cu toții de o nouă țara. Una care trebuia reconstruită și, așa confuză cum era, știa și ea să ofere câte ceva. Am primit libertate, drept la cuvânt, posibilitate de a călători și de a fi cine vrem să fim ,dar, cu toate astea, cum am prins o minimă oportunitate, am decis să fugim. Ne-am lăsat copiii și părinții în urmă și duși am fost. Chipurile, am plecat pentru ei, dar am ales în locul lor.
Am lăsat în urmă o generație îmbătrânită și depășită de vremuri, care nu a știut să facă față învălmășelii ce o trăim astăzi, am lăsat bătrâni mult prea bătrâni să aibă grijă de copii mult prea copii , nereușind să coexiste unii cu ceilalți.
Am închis destine prin cămine și prin azile. Am lăsat o generație să se crească fără repere și debusolată și am lăsat o altă să moară în singurătate.
Simt
de Adrian Mangu
Simt să te iubesc în șoaptă, atât de încet încât nici măcar gândurile nenăscute încă nu ne vor auzi.
Îmi voi trage suflul din plămâni de pescăruși și din ace de brazi și te voi striga cu o dulce chemare în gând.
Flori de magnolii vor tăinui culorile aromate ale necuvintelor noastre, iar îngerii își vor împleti aripile rând pe rând, făcându-ne scară către cer…
Adrian Mangu 