Pe cont propriu

 

Copiii se nasc spre bucuria adultilor, nu a lor.Sa nu iti faci iluzii ca ar fi ceva profund legat de existenta ta pe Pamant. Exista doar niste frustrari, hormoni, temeri si orgolii de hranit. Majoritatea parintilor fac copii doar pentru ca asa face toata lumea, e varsta sau se tem nespus de singuratatea batranetii, ah,şi ar mai fi cazul ajutorului social, dar asta e o alta poveste.

Dragostea parinteasca? Un cliseu! Poarta-te doar cum isi doresc ei. Au aşteptări din partea ta! In caz contrar, iubirea lor NEconditionata se va transforma in regret si dezamagire. Vor suferi pentru ca nu au un copil suficient de bun pentru ei. Ghinion! Nu esti dupa cum si-au imaginat ca vei fi.

Iar tu, in toata naivitatea ta, vei incerca sa comunici cu ei. Sa nu indraznesti niciodata sa le spui ce simti sau cum ii percepi sau ca, uneori, comportamentul lor iti face rau! Se vor simti judecati. Egoul lor de parinti perfecti, intrati in cursa parintilor perfecti, nu va suporta o astfel de razvratire. Vor pune totul pe seama pubertatii sau a imaturitatii si vor sti doar sa iti scoata ochii! “Ce stii tu despre viata?Buni sau rai, te-am crescut cu sacrificii si ti-am oferit tot ce aveam noi mai bun” (desi nu le-ai cerut asta niciodata si, fie vorba intre noi, ce e cel mai bun pentru ei nu e obligatoriu sa coincida cu nevoile tale).

Amice, esti pe cont propriu! Cu cat vei realiza mai repede asta, cu atat vei avea mai mult timp sa te rupi de ei si sa te reintregesti prin tine!

p.s.: si nu uiti ca daca ai aparut pe lume inainte de 1990, ai sanse destul de mari sa te fi nascut doar pentru ca avortul era ilegal.

p.p.s. rog parintii parinti sa nu se simta ofensati, randurile acestea sunt doar despre parintii neparinti. aia naspa care isi terorizeaza copiii

Advertisements

Dacă raiul…

Dacă Raiul…

                               de Adrian Mangu

Dacă Raiu-ar fi străpuns
De o suliță albastră
Și ar curge spre infern
Toată nebunia noastră,

Râuri lungi de fericire
De s-ar prăvăli în foc
Și te-aș pierde și m-ai pierde
Printr-un mare nenoroc

Iar iubirea, sfânta noastră,
S-ar prelinge în dureri
Și-am ajunge din greșeală
Spre o nouă zi de ieri,

Aș izbi de toți pereții
Templul sufletului meu,
Aș da lumea peste cap,
Peste cap m-aș da și eu,

Către diavol aș da fugă,
Către Dumnezeu apoi
Și i-aș condamna să simtă
Tot ce am simțit și noi!

Dar noroc că Raiul nostru
N-are sulițe, nici iad
Și deasupra-i tot ce mișcă
Sunt doar stele care cad.

Sunt dorințe ce așteaptă
Luna albă, zorii calzi,
Ce ne duc îmbrățișați
Către-o nouă zi de azi.

Taina

Taina

                                              de Adrian Mangu

Mă simt legat de viforul uitării
Și-n pacea gri în pace dăinuiesc,
Nu sunt nici nopți, nici zile iluzorii,
Nici idealuri spre care să pornesc.

Nu-i chip de om și nici măcar morminte,
Nu strălucește-n cale-mi nici o stea,
Din când în când mă plimb printre cuvinte
Și îmi șoptesc în taină taina mea.

E liniște, dar ustură tăcerea,
Sunt doar un fum ce-și poartă veacu-n gând,
Ce rost mai are să îmi mai țip durerea,
Când n-am nici cer, nici palmă de pământ?

Sunt un melanj de doruri și dorință,
Un vis uitat în colburi prin sertare,
Și-aștept cu nerăbdare o sentință,
De nu, Iubire, oferă-mi dezlegare!

Cu zâmbet blând, cu chip dumnezeiesc
Răsări, apoi usucă-mă de ceață,
Ridică-mă, dă-mi lacrimi să iubesc
Și pune-mi morții o pauză de-o viață!

Orgoliul şi farfuriuţa

 

De când e lumea și pământul, omul a încercat să pară, nu să fie, doar să pară. Ne vindem în fiecare zi imaginea de ființe perfecte și ne e teamă să recunoaștem când greșim. Trăim sub semnul persecuției, al lumii care ne râde și al nevoii de a ne justifica acțiunile, astfel încât să pară că totul iese doar cum vrem noi, ajungând până în punctul în care intervin oftica și supărarea pe cei care nu marșează pe ideile pe care le avem, chiar dacă știm, în sinea noastră, că nu au nici o logică. Important e să faci cum vreau eu, să spui ce vreau eu și să fii cum vreau eu pentru altfel nu aș mai avea dreptate și mi-ai răni sentimentele (orgoliul).

Eram mic și țin minte că într-o seară ne-a venit în vizită o prietenă de-ale mamei. O femeie normală, simplă, genul de om care nu iese cu nimic în evidență, ceea ce e super ok. Doar că, atunci când mama i-a adus o ceașcă cu cafea, așezată cu grijă pe o farfuriuță, doamnă cu pricină, din greșeală, a vărsat puțină cafea în farfuriuță.

Cât ar fi costat-o, ca în clipa în care mama i-a spus poftiti un servetel, să spună mulțumesc și să curate cafeaua? Dar nu a putut face asta și știți de ce? Pentru că există un pitic, numit orgoliu, care ne distruge logica și se pune de-a curmezișul în fața tuturor, doar pentru falsa lui plăcere de a demonstra lumii întregi că el nu greșește niciodată! Oricât de ilogice ar fi reacțiile pe care ni le oferă, oricât de stupizi și schimonositi am părea făcându-i pe plac, oricât de certăreți sau muți am deveni, pe el nu-l interesează decât să i se dea dreptate!

În loc să urmeze firul logic al întâmplării, doamna P. a preferata să spună că intenționat a vărsat cafeaua în farfuriuță pentru că așa îi place ei să o bea. Dacă nu i-aș fi văzut stângăcia cu care toată seară și-a turnat cafeaua în farfuriuță, dacă nu aș fi văzut penibilul din privirile ei, dacă nu aș fi văzut chinul cu care femeia a băut toată cafeaua, farfuriuță cu farfuriuță, dacă nu aș fi auzit zgomotul odios pe care îl producea de fiecare dată când o sorbea, aș fi zis că asist la o scenă absolut banală, de-a dreptul monotonă, care nu avea să mă învețe nimic. Dar nu a fost așa, iar eu, la vârstă de 5 ani, cât aveam la momentul respectiv, am realizat că oricât de simplu ar fi ritmul vieții, oamenii se vor complica tot timpul și vor căuta cele mai stupide explicații și vor  avea cele mai puerile atitudini, doar pentru a nu admite că uneori greșesc și că, din când în când, mai au nevoie și de ajutor.

Nu vă-ntristaţi

Nu vă-ntristaţi

                                    de Adrian Mangu

Nu vă-ntristaţi de nu mai sunt,
Cu fluturi albi mă port în vânt,
Iar când privi-voi înapoi,
Demult veți fi plecat și voi…

Aproape-s zorile de mal,
Răsar și păsări de cristal,
Purtând sub aripile moi
Un vis ușor, un somn greoi

Deschise-s stelele-n petale
Și flori de foc sclipesc în cale,
Miros de astre arse-n zbor
Îmi par tamai-ngerilor.

Se-arată tainici Dumnezei,
Preoți se luptă între ei
Tot căutând cuvântul plin
Cu gust de pâine și de vin.

De morți tăcuți se-agață viii
Și rând pe rând își nasc copiii,
Care atunci când vor fi copți,
S-or agăța și ei de morți.

Acum e pace în simțiri,
Mă decojesc de amintiri,
Iar cei ce mă jeleau cândva
Pășesc tăcuți în urma mea.

Toamna

_MG_0186

Toamna

                                     de Adrian Mangu

A venit bogata toamnă
Să-mi zică de dimineață
Că iubita noastră vară
A plecat și ea-n vacanță.

Strugurașii roși și galbeni
Cheamă toți copiii-n vie
Să răsfețe prichindeii
Cu must bun și veselie.

Fructele, trezite-n pomi,
Dulci, zemoase ne așteaptă
Să le adunăm cu grijă,
Să le facem marmeladă.

Roșiile urcă pe vrej,
Varza stă leneșă-n soare,
Doi arde se duelează
Pentru-o vânată mai mare.

Trec cocorii peste noi
Și se duc tare departe,
Buni spune că ei zboară
Către țările mai calde

Din frumoase crizanteme
Mama-mi face coroniță
Iar copilul ei începe
Un nou an de grădiniță

Te strig

522911_266082476819779_249628502_n

Te strig

                                  de Adrian Mangu

Te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
uneori discret, fără ca nimeni să știe ce gândesc,
nici măcar tu, nici măcar eu,
ci doar primul “te” al primului “te iubesc”.

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
din materie spre suflet, din ființă spre neființă,
din exterior spre interior, din “nu te simt” către dorință.

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
te dansez prin văzduhul fluturilor de granit
și te las să mă trăiești în îmbrățișări nocturne pline de răsărit

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sunt ecoul neterminat al unui gând ce nu s-a spus,
al unui pas dorit ce încă nu s-a pus

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
te desenez cu o lumină discretă ce ne trăiește tardiv,
dar care încearcă să își facă drum printre pătratele desenate ostentativ

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sunt la o inimă distanță și totuși bat la noi în piept
când mai cu foc, când mai încet

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sperând să m-auzi, sperând să mă știi,
sperând să te tac într-o bună zi.