Adrian Mangu

blogger civic și literar

Nu vă-ntristaţi

leave a comment »

Nu vă-ntristaţi

                                    de Adrian Mangu

Nu vă-ntristaţi de nu mai sunt,
Cu fluturi albi mă port în vânt,
Iar când privi-voi înapoi,
Demult veți fi plecat și voi…

Aproape-s zorile de mal,
Răsar și păsări de cristal,
Purtând sub aripile moi
Un vis ușor, un somn greoi

Deschise-s stelele-n petale
Și flori de foc sclipesc în cale,
Miros de astre arse-n zbor
Îmi par tamai-ngerilor.

Se-arată tainici Dumnezei,
Preoți se luptă între ei
Tot căutând cuvântul plin
Cu gust de pâine și de vin.

De morți tăcuți se-agață viii
Și rând pe rând își nasc copiii,
Care atunci când vor fi copți,
S-or agăța și ei de morți.

Acum e pace în simțiri,
Mă decojesc de amintiri,
Iar cei ce mă jeleau cândva
Pășesc tăcuți în urma mea.

Written by adimangu

26 November 2016 at 17:12

Posted in Poezii

Toamna

leave a comment »

_MG_0186

Toamna

                                     de Adrian Mangu

A venit bogata toamnă
Să-mi zică de dimineață
Că iubita noastră vară
A plecat și ea-n vacanță.

Strugurașii roși și galbeni
Cheamă toți copiii-n vie
Să răsfețe prichindeii
Cu must bun și veselie.

Fructele, trezite-n pomi,
Dulci, zemoase ne așteaptă
Să le adunăm cu grijă,
Să le facem marmeladă.

Roșiile urcă pe vrej,
Varza stă leneșă-n soare,
Doi arde se duelează
Pentru-o vânată mai mare.

Trec cocorii peste noi
Și se duc tare departe,
Buni spune că ei zboară
Către țările mai calde

Din frumoase crizanteme
Mama-mi face coroniță
Iar copilul ei începe
Un nou an de grădiniță

Written by adimangu

22 November 2016 at 13:09

Posted in Poezii

Te strig

leave a comment »

522911_266082476819779_249628502_n

Te strig

                                  de Adrian Mangu

Te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
uneori discret, fără ca nimeni să știe ce gândesc,
nici măcar tu, nici măcar eu,
ci doar primul “te” al primului “te iubesc”.

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
din materie spre suflet, din ființă spre neființă,
din exterior spre interior, din “nu te simt” către dorință.

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
te dansez prin văzduhul fluturilor de granit
și te las să mă trăiești în îmbrățișări nocturne pline de răsărit

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sunt ecoul neterminat al unui gând ce nu s-a spus,
al unui pas dorit ce încă nu s-a pus

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
te desenez cu o lumină discretă ce ne trăiește tardiv,
dar care încearcă să își facă drum printre pătratele desenate ostentativ

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sunt la o inimă distanță și totuși bat la noi în piept
când mai cu foc, când mai încet

te strig din capătul celălalt al nemuririi noastre,
sperând să m-auzi, sperând să mă știi,
sperând să te tac într-o bună zi.

Written by adimangu

11 November 2016 at 11:39

Posted in Poezii

Saltă!

leave a comment »

Saltă!

de Adrian Mangu

Saltă suflete-n picioare,
Lasă praful pentru ploi,
Nu-i nevoie să îl scurmi
Şi să-l cărăm după noi.

Saltă suflete-n picioare,
Veselește-te și bea,
Nu există-n lumea asta
Inimă precum a ta!

Saltă suflete-n picioare,
Drumu-abia a început,
Lasă salcia să plângă,
Să trăiască în trecut

Saltă suflete-n picioare,
Nu te da de-a berbeleacu,
Lasă lumea să se plimbe
Între Dumnezeu și Dracu

Saltă suflete-n picioare,
Nu e lucru să dureze,
Orice nesfârșită sfoară
E făcută să cedeze…

Saltă inimă-n picioare,
Nu-ți da lacrima pe vise,
Să nu zăbovești în inimi
Ce n-au candele aprinse.

Saltă suflete-n picioare,
Lumea spuie câte-o vrea,
Nu ai nici o datorie
Față de altcineva!

Saltă suflete-n picioare,
Cine vrea să te-nsoteasca,
Dacă știe ce-i iubirea,
Va ști un` să te găsească!

Written by adimangu

31 October 2016 at 2:09

Posted in Poezii

Măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

leave a comment »

 

Măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

de Mangu Adrian

Plouă greu în oase, iar viaţa mi-o privesc trecând prin faţa ferestrei. Bătrâneţea mă doare, dar o ştiu doar eu! Cândva ştiam să merg! Învăţasem de copil că rostul nostru e de a merge în picioare. Nu ştiu de ce am făcut-o. Poate pentru că mama refuza să meargă de-a buşilea şi am cedat eu pentru a-i semăna. Poate pentru că tata insista disperat printr-un larg legănat de mâini şi de genunchi să fac precum face dânsul. Poate pentru că toţi copiii o făceau şi nu aş fi suportat să rămân în urma lor. Nu ştiu… Startul unei generaţii era şi startul meu şi mi-ar fi fost ciudă să-l pied. Ciudat e că toţi plecăm în acelaşi timp, dar ne stingem în bătai de vânt diferite. E târziu, plouă şi nimeni nu mă mă mai înţelege, nici eu măcar. Mai trece o zi şi singurul prieten mi-e Dumnezeu. L-am cunoscut prin ” înger-îngeraşul meu”, bunica m-a învăţat , săraca bunica, mi se pare că au trecut secole de atunci, îmi pare că a fost doar un vis, un rod al imaginaţiei mele. Îmi pare că nu am existat decât într-o clipă batrână plina de doruri şi amintiri.
Cu cât îmbatrâneşti mai mult, cu atât amintirile dor din ce în ce mai tare. Iubirile dispar, visele dispar, planurile dispar, reperele dispar, dorinţele dispar. Viaţa îţi devine un lung şir de regrete şi te gândeşti de ce unicul tau prieten, Dumnezeu, te-a uitat în singurătate, deşi tu i te rogi în fiecare seară.
Singurătatea face din tine un unic exponent al unor oameni ce din viaţă ţi-au intrat în amintire. Prin tine reuşesc să mai iasă la lumină frânturi din vieţi demult apuse. Dar cu ce folos? Cui să i le povesteşti? Cine să te mai asculte? Nici tu nu te mai asculţi, te negi şi încerci să îţi goneşti fricile. Te sperie viaţa, te sperie moartea, te sperie fiecare apus de soare şi fiecare noapte de singurătate, precum te sperie şi fiecare răsărit care ştii că îţi va aduce o nouă zi tristă şi plină de tăceri. O casă cândva plină de oameni, de zgomot, de hărmălaie, de râsete , acum adăposteşte doar ţipătul tăcerii, al bătrâneţii şi al mirosului de naftalină.
Viaţa se petrece printr-o cutie de plastic numită televizor, dar de mult ai renunţat să mai ţii pasul cu ea. A trecut pe langă tine fară să te salute. Te-a lăsat să te reobişnuieşti cu mersul de-a buşilea. De data asta nu mai era nimeni care să te ridice în picioare! Nici urmă de mamă, nici urmă de tată. Nu mă plâng, doar plâng, e tot ce mi-a rămas. M-am împăcat cu gândul că voi muri într-o casă pustie, fără nimeni care să mă mângâie pe creştet. Plouă de două zile şi toate oasele mă dor, dar nu-i nimic, nu-i nimic, măcar Dumnezeu ne-a făcut tineri…

Written by adimangu

12 October 2016 at 22:09

Posted in Proză

Tagged with , , ,

Zborul

leave a comment »

Zborul

                             de Adrian Mangu

Iartă-mă, apus târziu,
Te iubesc fără de leac,
Zapezi calde mă țin viu,
Tu vorbești și eu te tac!

Pescărușii de hârtie
Se topesc în valuri gri,
Trist refren de acalmie,
Uită-mă pentru-a mă ști!

Cată-mă după perdele,
Taci o clipă să te țip!
Soarele se-afundă-n stele
Nimeni n-a-nțeles nimic…

Written by adimangu

4 October 2016 at 0:45

Posted in Poezii

Clipul zilei ploioase

leave a comment »

Written by adimangu

20 September 2016 at 15:39

Posted in Poezii

Fosile şi pietre

Just another WordPress.com site

Ştefania's

Nimic din ce dă inima nu se pierde, ci este păstrat în inimile altora!

Hai-Hui prin România

Despre turism sau despre sufletul unui om pasionat de natura

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

Prin obiectivul mintii

kalos kai agathos

Atracția Succesului

Mințile frumoase inspiră

anbpriasi.wordpress.com/

Asociația Națională a Bibliotecilor și Bibliotecarilor Publici - Filiala Iași

prietendevremerea

O vorba buna

O străină

Nu mă intimidează oamenii cu priviri dure şi cu vorbe urâte!